Cristian Vasile, Securitatea, membrii de partid şi intelectualii

La finele anului 2023 a apărut probabil cea mai consistentă monografie dedicată Securităţii din câte s-au publicat după 1989: Securitatea (1948-1989). Monografie, vol. I–II, ediţia a II-a, coordonatori: Florian Banu şi Liviu Ţăranu (vol. I); Liviu Marius Bejenaru şi Liviu Ţăranu (vol. II), Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2023, 630 p.+497 p. În anul 2016 a fost tipărit un prim volum, iar acum demersul este reluat şi conceput în trei volume. Cartea beneficiază de contribuţiile a 16 istorici, în mare parte cercetători (sau foşti cercetători) în cadrul CNSAS, buni cunoscători ai arhivei gestionate de instituţia pentru care lucrează sau au lucrat.

Dincolo de limitele cercetării, recunoscute şi în introducere (vol. I, p. 9), lucrarea încearcă să acopere cât mai bine subiectul de-a lungul a nouă capitole existente în cele două volume, creând impresia de tratare cvasi-exhaustivă. Primul volum prezintă o istorie cronologică a poliţiei politice comuniste, cu incursiuni şi în trecutul de dinainte de 30 august 1948 al instituţiei represive (Predecesorii Securităţii, pp. 61-88). Există o concentrare asupra structurii organizatorice, surprinzând atât cele 10 reorganizări majore de până în decembrie 1989, cu diversele direcţii, servicii, organe conducătoare, unităţi, centre, cât şi problematici esenţiale precum subordonarea internă şi externă sau „aliaţii instituţionali“ ai Securităţii (Miliţia, Trupele de Securitate, Justiţia, Procuratura, Sistemul penitenciar, Ministerul/Departamentul Cultelor). Volumul II se axează în mare parte asupra personalului Securităţii – de la modul de recrutare, pregătire, perfecţionare profesională a ofiţerilor, carieră şi până la surprinderea locului ocupat de securişti în cadrul societăţii comuniste.

Dincolo de meritele cu totul speciale ale volumelor, în ceea ce priveşte sintetizarea informaţiilor, completarea lucrărilor meritorii de dinainte (în primul rând Marius Oprea, Bastionul cruzimii O istorie a Securităţii, 1948-1964, Iaşi, Polirom, 2008; dar nu numai), monografia oferă numeroase date atât despre contextul politic, social, cultural-ideologic în care a acţionat Securitatea, cât şi despre surse cumva neconvenţionale. Iar aici mă gândesc în primul rând la „beletristica“ ce îl poate ajuta pe cercetător şi pe cititorul obişnuit să înţeleagă modul cum a fost prezentată Securitatea în faţa societăţii, în plan „literar“ şi nu numai. Volumul enumeră la bibliografie autori precum Ion Aramă, Constantin Chiriţă, Theodor Constantin, Neagu Cosma, Mihai Stan, Petre Luscalov, Ilie Mocanu, Olimpian Ungherea, Haralamb Zincă ş.a. Unii dintre cei menţionaţi au şi lucrat ca ofiţeri superiori ai poliţiei secrete (Neagu Cosma e poate cazul cel mai proeminent), activând însă şi în mediul publicistic, literar şi contribuind astfel poate mai eficient la propaganda comunistă privitoare la rolul şi locul lucrătorului de securitate în societate (vezi subcapitolul IV.2., vol. II – Imaginea ofiţerului de Securitate în propaganda comunistă, pp. 388-434). Ei s-au considerat şi pot fi consideraţi intelectuali de partid devotaţi regimului. Iar aici ni se deschide o întreagă direcţie de cercetare menită să surprindă transferul din lumea „intelectuală“, savantă, în spaţiul poliţiei politice sau invers: din universul sordid, represiv, al poliţiei secrete, al Securităţii în cel ştiinţific, academic (sau mai degrabă pseudoştiinţific).

Am să evoc aici doar câteva cazuri. Tamara Dobrin (născută Tamara Marincu) nu a fost doar un ideolog, un cenzor comunist de temut, un pseudo-profesor de filosofie, psihologie, devenit adjunct al Ministrului Culturii (de fapt, vicepreşedintă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste), ci a debutat în cariera ei politico-represivă ca diurnistă la Siguranţa Generală. În acest organism precursor al Securităţii, Tamara Marincu-Dobrin a activat în 1947, an în care a şi fost concediată ca necorespunzătoare (contra ei s-au formulat mai multe acuzaţii, inacceptabile chiar şi pentru standardele comuniste). Fosta lucrătoare a Siguranţei a devenit apoi umbra lui Mihai Ralea, reconvertit în profesor de psihologie, director al Secţiei de Filosofie-Psihologie a Institutului de Istorie, dar şi şef al Catedrei de Psihologie de la Universitatea din Bucureşti. Tamara Dobrincu l-a talonat în ambele instituţii: a fost omul partidului cu rolul de a-l „disciplina“ pe „tovarăşul de drum“ reîntors din misiunea diplomatică de la Washington D.C.

Dar cazul poate cel mai spectaculos este cel al lui Heinz Stănescu (alias H. Stănescu, Hainz Rottenberg – vezi vol. II, p. 102), despre care au scris deja mai mulţi istorici (Ioan Opriş, William Totok, Ioana Apostol ş.a.). Monografia Securităţii zăboveşte atât asupra modului cum au fost urmărite Bisericile, denominaţiunile confesionale, cât şi a rolului Ministerului/Departamentului Cultelor în cadrul dispozitivului represiv. Ei bine, la un moment dat (cca 1948-1951), Heinz Stănescu a răspuns de supravegherea informativă a cultelor religioase în cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. El a devenit chiar adjunct al şefului Direcţiei I a Securităţii, urmărind inclusiv teme sordide precum presupusa orientare homosexuală a unor preoţi şi ierarhi. În acelaşi timp, acest membru important al noii poliţii politice comuniste nu era străin de domeniul artelor plastice: îl întâlnim în calitate de colaborator al revistei Analecta, publicaţie din anii 1940 a Institutului de Istoria Artei din cadrul Universităţii din Bucureşti (Facultatea de Filosofie şi Litere). În Analecta – publicaţie animată de profesorul George Oprescu – a şi semnat cu numele de Hainz Rottenberg. Anul 1952 consemnează însă un accident biografic major pentru securistul cu mare potenţial de ascensiune: Heinz Rottenberg Stănescu a fost arestat la rândul său. Ofiţerul de Securitate, cu mare potenţial, a fost eliminat din poliţia politică şi, mai mult, a devenit sursă a poliţiei secrete cu mai multe nume de cod (în principal, agentul „Silviu“, cu rol de supraveghere în special a Institutului de Istorie a Artei al Academiei RPR, condus de G. Oprescu). „Silviu“ devine o prezenţă insolită în lumea academică, dar şi un informator care a făcut mult rău (Ioan Opriş, Teodora Voinescu sau timorarea istoricului de artă, în Cinci destine muzeografice, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2009, pp. 56–60). Ulterior, H. Stănescu s-a reconvertit în cadru didactic universitar (la catedra de Germanistică de la Universitatea din Bucureşti), precum şi în istoric literar/istoric de artă: în anii 1950 şi 1960 a publicat mai multe articole îndeosebi în Studii şi Cercetări de Istoria Artei/SCIA. De notat şi faptul că a colaborat şi cu alte periodice din sfera academică umanistă, cu Cercetări filozofice, de pildă.

Documentarea acestei subteme, care ajunge acum în atenţia publică, este abia la început. Monografia dedicată Securităţii furnizează şi alte potenţiale subiecte: conexiunile unor ofiţeri (inspector-şef de unitate Tudor Sepeanu – vol. II, pp. 22, 102, 118; lt.col. Hristache Zambetti – vol. I, p. 124) cu zona literar-artistică. Recent, Iulia Popovici aducea în discuţie sursele, documentele (de la Arhivele Naţionale, Arhiva CNSAS, memorialistica etc.) care indică faptul că, prin anii 1950, adică atunci când se ocupa, între altele, şi de „reeducarea“ de la Piteşti, ofiţerul de securitate Tudor Sepeanu s-ar fi întâlnit seara, la mini-party-uri, cu scriitorul Zaharia Stancu sau cu actorul Niki (Nicolae) Atanasiu. Se mai adaugă şi prieteniile lui Gogu/Gheorghe Rădulescu sau ale sus-amintitului locotenent-colonel de securitate H. Zambetti cu Gellu Naum, Jules Perahim, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Jebeleanu, explicabile poate prin prisma trecutului lor comun apropiat de ilegalitatea comunistă. Evident, toate sursele disponibile trebuie coroborate pentru confirmări, pentru a face loc tuturor nuanţelor, corecturilor şi îndreptărilor de rigoare.