CRISTIAN MELESTEU, CAII DE PORTELAN AI COLONELULUI VARGA

Zaruri, fum şi iluzii albe

Zăpadă. Fără început, fără sfârşit. Sanatoriul, în spatele meu, cât o cutie de chibrituri. Dacă aş fi ştiut despre pastilele albe şi vinul din perfuzii, poate aş fi venit de bunăvoie.

Clădirea aceea cu ziduri scorojite mi-a ascuns câţiva ani. Nu ştiu câţi; au rămas acolo, scrijeliţi pe un toc de uşă cu vopseaua sărită. Iar eu i-am furat singura pradă posibilă: butelia de oxigen de la patul Generalului Eremia Teofil Grigorescu, răpus de gripă spaniolă, chiar în săptămâna când mi-am luat la revedere.

E greu să mergi corect când nu sunt indicatoare şi totul e alb şi cari o butelie în spate.

Îngerii mă veghează pe marea albă. Nu departe, un vapor se ridică din ceaţă. Calc cu paşi grei. Şi ei rămân ca nişte dale de mărimea 41. Încă mi-e teamă; e bine să ai un drum, dacă vreodată vrei să te întorci.

Vaporul e mare. Şi-l cheamă Sfântul. Numele lui e scris cu litere de lumină, ochii mei miopi îl văd fără lentile. Mulţi urcă pe la etaje, dar ei n-au butelii ca mine în spate; mă iau după cei care intră în subsolul dosit. E plin. Să-i dea Dumnezeu sănătate Generalului! Găsesc un petec de masă şi-mi croiesc un scaun din butelia pe care i-am furat-o. Gulerul ei de metal mă înţeapă puţin, dar după primul coniac nu mai simt. Văd din ce în ce mai bine. Nu-s doctor. Poate că paharele de coniac sunt un remediu pentru miopie.

Toţi cei neatinşi de lumină s-au adunat aici, ascunşi de ochii lumii. Branduri scumpe atârnă ca decoraţii pe generalii fără războaie. Mâini pline de ghiuluri rotesc zaruri, jucând averi la barbut. Pe fesul meu – Sky. Pe adidaşi – Jao Pling.

Nu ne spune nimeni nimic – mai sunt câţiva ca mine. Unii chiar cu haine pe care nu scrie nimic. Toţi cred că suntem slugile celorlalţi, aşteptând răbdători să ni se strige numele, să ni se arunce un rând de chei, să mai aducem o valiză din portbagajul maşinii, când zarul nu se învârte cum a visat azi-noapte stăpânul.

Până atunci, coniacul e bun şi e mult. M-am aşezat la o masă cu doi oameni bogaţi, temuţi şi respectaţi. O simt. Arunc o privire – şi băutura vine.

Fără bon după fiecare pahar.

O mână ascunsă sub bar notează fiecare coniac care arde pe maţe, fiecare Pepsi care-l stinge, fiecare cub de gheaţă care pluteşte-n pahar ca un vas în derivă. Stăpânul întreabă discret doar de două ori pe lună, când zice că are de plătit salarii. În barul Sfântul sunt mulţi peşti mărunţi ce pot fi trimişi să plătească o amărâtă de notă. Mai e ceva şi până pe cinşpe, mai e ceva şi până pe treizeci. Până atunci, zarurile se rotesc şi grămezi de bani se mută capricios – de la unul la altul.

După al cincilea coniac, fundul bombat al chelnăriţei nu mai pare ieşit din comun. Văd peretele, parcă furat din sanatoriul nostru. Acolo nu sunt ochi gri, ci numai dansatoare cu sutiene şi fustiţe ce dansează provocator. Şi un domn înalt şi lat. Bate din palme şi veghează din seraiul de fum. Nicio şansă pentru amărâţi ca mine care visează să intre-n perete şi să atingă dansatoarele cu mâini soioase ce mai cad pe fund şi pe sâni când se joacă Dansul Pinguinului.

Poate am băut cam mult, dar nu: doar pe paşă îl văd dublu. E pe perete şi în sală, cu noi.

Şapte. Mereu a fost cu noroc. După al şaptelea coniac trăiesc în semiîntuneric ca un liliac. Dar nu e bine. Ochii mei de pictor naiv ştiu să distingă două sute treizeci şi patru de nuanţe de galben. Iar galbenul din părul fecioarelor din seraiul de pe perete îl ştiu. Şi pe cel din cearceafurile din care şi-a croit haine stăpânul. Mi-e întipărit în minte mai puternic decât se impregna fumul în tavan când mama prăjea cărăşeii prinşi de tata – e furat din nimbul îngerilor mei. Colegii de nebunie îmi măcăne iar povestea omului sfrijit, devenit peste noapte bogat. E paşa ce-şi păzeşte cu ochi de vultur seraiul? Poate aurul îngraşă, nu ştiu, n-am mâncat niciodată.

Opt. În desenele mele naive apărea ca pe un infinit răsturnat în pâlnia căruia poţi să îndeşi totul, ca într-o valiză încăpătoare.

Azi e cu ghinion. Plâng şi râd, al optulea coniac e o ghiulea prinsă cu lanţuri de picioare – şi un stol de aripi care mă roagă să nasc un cer din rotocoale de ţigară.

Mă învârt, ca un tirbuşon ştirb, să scot dopul din stomac.

Arunc amintirile sub un colţ de masă. Miros frumos, a coniac, şi au cinci stele. De aur.

Fum împletit cu fum. Plămânii urlă. Trag puţin din butelie. Supapa şuieră ca o sirenă ieşită din ape – să rămân pe vecie cu ea. Dar eu nu. „Se auzea sirena sunând/ pe muncitori la luptă chemând. A fost o luptă inegală/ între soldaţi cu puşti şi baionete/ şi muncitori cu piepturile goale…“. Recit. Şi versurile copilăriei mă trag prin lume să caut sirena lui Vasile Roaită. Voi suna chemând toate amintirile – să vină înapoi. Din colţuri întunecate şi pline de pânze de păianjen. Din clasoare de timbre. De sub pământ.

Afară totul e alb şi e greu să găseşti sirene. Poate şi ele sunt albe şi e greu să găseşti un alb ce se ascunde în alb. Paşii mei nu mai nasc dâre în urmă. Am învăţat să plutesc sau măcar să calc pe ape şi aer fără să cad. Poate toţi ştim să mergem aşa, dar nu încercăm – mai mereu e mai comod mersul pe bicicletă.

O undiţă mă trage tare înapoi: firul din cămaşa mea putrezită. Coniacul e departe, mintea, limpede: firul cămăşii s-a deşirat şi-a rămas agăţat de butelia Generalului Eremia Teofil Grigorescu să-mi arate drumul înapoi. Am mereu o cutie de bolduri la mine, aş putea să-mi fac andrele din ele. Dar e bine aşa, jumătate să-ţi fie cald, jumătate frig. Poate într-o zi, neavând ce face, m-am tăiat în două cu sabia albă a Generalului Eremia Teofil Grigorescu.

Nu împletesc la loc nimic din ce s-a deşirat.

Firul arde drumul…

Încet şi albastru.

Eu şi liniştea deplină, trăgând de petece de întuneric ca un copil de fusta mamei. Aprind ultima ţigară. În colţul din dreapta sus al privirii – un foc de artificii. Poate nebunii sărbătoresc plecarea mea. Sau poate zarurile au născut o avere în pântecele Sfântului. E bine oricum, orice plecare şi orice naştere merită artificii.

La orizont, un camion trimite zgomote înainte, cum pe vremuri zmeul-zmeilor trimitea buzduganul, să-i anunţe sosirea. Era aproape de-o vârstă cu mine, aveam impresia că o să cadă şi-o să se dezmembreze la fiecare groapă, dar, Doamne, era singura mea şansă să ies din cercul în care intrasem… N-am pregetat – m-am aruncat în mijlocul drumului dând din mâini energic, ca o pasăre din aripi. Claxon prelung. Mama, înşiruită în 23 de ipostaze obscene. Stau dârz. Frână. Trei pietricele mă lovesc în obraz. Acelaşi obraz. „Nebunule, vrei să te omori?“ Îi arăt actele, semnate de medici. Vreau doar să ajung într-o gară. Şi să găsesc un tren care ştie să fugă de noapte.

Marea ne-a lăsat azi năvoadele goale. Eu, Petru, Toma, Iacov şi Ioan privim tăcuţi valurile albe şi fără viaţă. Pe ţărm, un bărbat. „Aruncaţi plasa în dreapta bărcii.“ Am prins atât de mult, încât nu puteam trage plasa în barcă. Ioan şi-a dat seama imediat: „Este Domnul!“ Petru a sărit în apă şi a înotat până la mal. Ceilalţi au venit cu barca. Ei erau pescari şi prieteni de mult. I-am lăsat cu un foc de cărbuni, să prăjească pâine şi peşti. Ei ştiu să meargă doar pe ape şi pe pietre.

Eu ştiu să merg şi cu maşini de-o vârstă cu mine.

– Urcă, mi-a zis, văzând cum arăt, ai noroc, şi eu merg tot acolo, duc nişte marfă la oraş.

Şoferul, „Matei Nicolae, liber întreprinzător!“, după cum s-a recomandat strângându-mi ferm şi un pic dureros mâna, era un om puţin trecut de prima tinereţe. Slab, dar plin de forţă şi energie, cu câteva smocuri de păr în creştetul capului, ascunse de o şapcă de piele, muncitorească, rămasă de la serviciul la care lucrase înainte să se hotărască să-şi ia soarta în propriile mâini. Probabil se felicită că mă luase în maşină. Sfaturi de viaţă, aruncate-n urechi, cum o îndopa bunica cu boabe de grâu înmuiate în miere pe gâsca Getuţa.

(Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire pentru tipar.)