Olimpiu Nuşfelean

Poemul tradus de ChatGPT e o parodie tristă

1, 2. Vreau să spun de la început că, dacă poetul/„creatorul de frumos“ se simte oarecum stînjenit de apariţia acestei „probleme“, a relaţiei literaturii cu AI, nu o face din cauza unei teme insurmontabile, ci din una generată de „greutatea“ misiunii sale în general, de povara existenţială ce-i apasă umerii şi de faptul că este aruncat, artificial, într-o luptă derizorie. Pentru că o asemenea temă nu-i una de viaţă şi de moarte, ci de un fapt stîrnit de impetuozităţile tehnicii. Profesia de poet, de „translator“ al frămîntărilor noastre de la suflet la suflet, ca şi aceea de „traducător“ în sine nu se perimează, iar AI nu va putea lua niciodată sarcinile acestora. Inteligenţa artificială simulează inteligenţa umană şi lucrează cu programe şi sisteme care imită capacităţile cognitive umane. Literatura, poezia în speţă, nu ambiţionează să simuleze sau să imite ceva, căci în asemenea cazuri ar cădea în derizoriu. Şi nici traducerea nu merge pe asemenea căi. Poate că unele texte, care nu implică… mare creativitate ar putea fi traduse cu ajutorul ChatGPT, mai ales într-o lectură strict informativă, holistică, dar nu vei avea niciodată convingerea sau sentimentul că, prin modul de operare ChatGPT, „traducerea“ a ajuns la limita de sus a expresiei, a intuiţiei poetice/ umane care a creat un anume vers, un anume roman.

Textul din poemul baudelairian tradus de ChatGPT este „uriaş“ sau cuprinzător prin aproximări aritmetice, „greu“ de incultură sau ignoranţă artistică şi, într-adevăr, „rece“, cum concluzionează versiunea AI despre poem/ poet. Nu redă imaginea poetului aşa cum a definit-o Baudelaire. E departe de textul original, o parodie tristă. Tristă din punct de vedere estetic. Şi dezolantă. Nu spre aşa ceva poate şi vrea să meargă literatura. Avînd în vedere traducerea Albatrosul-ui făcută de AI, vom întîlni folosirea unor barbarisme precum „tovarăşarii“, „printre batjocorii“ (lipsite de flexibilitate intuitivă), convenţii facile – „Ce-n urma corăbiei pluteşte“ (reducere de sens, confuzie), „pe scîndura udată“, dezacorduri derutante – „Ca nişte vâsle grele, pe lângă ei târâţi“-, derapări de sens – „Unul cu pipa-i arde ciocul, să-l înţepe“, calificări forţate, fără „haz poetic“ – „mimează zborul jalnic, gros“ –, ducerea sensului în jos, faţă de, să zicem, versiunea Alexandru Philiphide – „prinţ al norilor pustii“// „prinţul vastei zări“, dezumflarea descurajantă a tensiunii poetice – „Îl stingheresc aripile-i uriaşe, grele, reci.“, cu acumulare de adjective inutile. De fapt, acest final de traducere AI, îndepărtat de versiunea originală, strică tot farmecul poemului, sensul căutat, atît de frumos în „originalul“ artistic. Să ne gîndim, iarăşi, la sintagma „gîtul unei pipe“ din versiunea lui Alexandru Philippide. Niciodată ChatGPT nu se va gîndi să apeleze la termenul „gît“ în relaţie cu o pipă, cîtă vreme dicţionarul oferă ca termeni care denumesc părţile unei pipe „cuvinte“ precum: vatră, bol, shank, muştiuc, tenon, mortisă… De unde originalitatea în găsirea/ producerea unei metafore care transgresează limitele limbajului? Deşi nici versul de încheiere a poemului, expresiv desigur, nu e perfect nici la Al. Philippide, procliticul acela „l-“, lipit la începutul verbului, „împiedică“ receptarea absolută, iţeşte o poticnire (fie şi fonetică) în degustarea sensului („Aripele-i imense l-împiedică să meargă.“). Iar, în altă ordine de idei, în versiunea ChatGPT, o expresie precum „de amuz“, cu iz vetust, sau calificativul „ruşinaţi“ (pentru prinţii azurului), ca şi chiar metafora „prinţ al norilor pustii“ n-ar cam fi de aruncat. O încercare proprie de a traduce poemul cu un program de profil mi-a dat o versiunea mai cuminte, dar funcţională pentru… informare, nu şi pentru deliciu estetic.

Traducătorul nu poate fi concurat de candidatul electronic. Traducătorul – din carne şi oase şi din mai mult decît atît… – lucrează şi el cu dicţionarul; ChatGPT (sau altă maşină de acest gen) îi poate aduce „dicţionarul“ mai aproape, mai repede accesibil, îi poate oferi „variante“ la un cuvînt sau la o sintagmă, dar nu neapărat la o „expresie“ şi, mai mult, nu se poate insinua în chimia creaţiei. Pentru că şi traducerea este o operă de creaţie. O mulţime de cititori sau chiar de scriitori îşi întemeiază cultura şi îşi şi cultivă simţirea în cîmpul fertil al traducerilor. Aceştia nu o să aibă încredere niciodată în şaradele sau cuvintele încrucişate „poetice“ oferite de IA.