Doina Adriana Nicolăiţă

Traducerea între poetic şi steril

1. Din fericire, literatura română a avut traducători, aş zice, geniali. Doar două nume clasice: George Murnu (1868-1957) şi George Coşbuc (1866-1918). Primul, un tălmăcitor inegalabil din limba greacă în română, în metru original, al Iliadei (în hexametri) şi al Odiseei (în endecasilabi iambici). George Murnu a creat „un moment fundamental în evoluţia limbii literare“, după cum aprecia însuşi G. Călinescu. Între alţi scriitori, acesta a tradus, la fel de uimitor şi prolific, operele lui Pindar, Sofocle, Euripide. Celălalt traducător, George Coşbuc, a „recreat“ în limba noastră capodoperele lumii prin adaosul său creator, ucenicind la cei mai mari poeţi: Vergilius, Dante, Schiller, Kalidasa. Prin efortul lor remarcabil, ambii au mediat între culturi diferite, armonizând sonorităţile, înţelesurile chiar şi „spaţiul intraductibil“ al limbilor.

2. Pe bună dreptate se poate constata că „traducerea poeziei implică o rescriere poetică, în care autorul şi traducătorul se întâlnesc într-un text comun“ (Jean Poncet). Astfel, textul plin de noi înţelesuri devine bun cultural universal. Sporeşte.

Deosebită se dovedeşte a fi iniţiativa revistei Apostrof care face trecerea la o atitudine aplicată asupra practicii posesiv-acaparatoare AI. La concret, se propune interpretarea pe text a poemului Albatrosul de Charles Baudelaire în tălmăcirea lui Alexandru Philippide şi, în oglindă (aparentă!), produsul ChatGPT.

Prima mea reacţie, spontană, după ce am citit traducerea mecanică ChatGPT a poemului a fost: „tocător de varză!“. Putem constata direct cum acest program te poate face confuz şi chiar te „trimite pe mirişte“. Evident că nu putem vorbi de rigoare, de precizia termenilor, de înţelesul şi subînţelesurile textului literar, de emoţie, de bucuria lecturii.

Observăm că la aproape toate nivelurile limbii (lexico-semantic, stilistic) apar inadvertenţe, confuzii, un fel de „lipituri“. ChatGPT nu procesează corect nici forma, nici sensul cuvintelor. Inventează trăsnăi lingvistice: „de amuz“, „tovarăşarii“, „batjocorii“. Neclarităţi apar şi la înţelegerea mesajului textual, al imaginarului poetic care dispare („scândura udată“, aripile „ca nişte vâsle grele, pe lângă ei târâţi“). De neînţeles este, de exemplu, construcţia: „mimează zborul jalnic, gros“. Ultimul cuvânt se potriveşte ca nuca-n perete! Ce traducere măiestrită, la poemul Albatrosul, aduce, în schimb, din condei inspiratul Tudor Arghezi: „Împiedicat în straie, cum şchioapătă, pe-o rână“, „Arhanghelul Tăriei stângaci e şi sfios./ Aripile-i atârnă, şi-i zac, şi nu-i ajung,/ Ca mânecile goale, din umeri, unui ciung.“

În finalul acestei mici capodopere despre condiţia poetului se punctează decisiv diferenţa dintre poetic şi steril. Fiorul prometeic în traducerea lui Alexandru Philippide se stinge complet în mecanica seacă ChatGPT. Suntem între emoţie şi vid semantic. Spaţiu pustiu. Şi fără emoţie nu există poezie, artă, frumuseţe, stare lirică. Arta este de neînlocuit. Evident, ea implică sublimări, trăiri profunde, puritate sufletească. Aşadar, AI nu poate prelua sarcinile unui traducător cu vocaţie, cel mult poate înlesni traducerea unor texte nonliterare. Cu toate că şi în astfel de situaţii nu poţi fi sigur de o traducere exactă. Apropo, la „ceaţa AI“ se referă şi Nicolae Prelipceanu atunci când cu un umor subtil sesizează că informaţiile furnizate de AI pot fi adesea incomplete, aiuritoare şi lipsite de orice erudiţie (România literară, nr.43/2025).

În fine, de ce ne-ar trebui o extensie AI care să ne înlocuiască sau să ne împingă până la limitare sau, poate, eroare? Ajutorul nedozat, excesiv al tehnologiei devine din ce în ce mai mult o dependenţă insaţiabilă. Poate chiar o ameninţare, în special asupra alumnilor care nu-şi mai folosesc impulsurile creatoare, iau totul de-a gata. O focalizare pe robotizare şi digitalizare fără discernământ poate afecta mintea ingenioasă, iscusită în mod natural a omului. Unii vorbesc, îngrijoraţi, chiar de substituirea noastră de către maşinării, de o posibilă ameninţare a preluării controlului nostru total. Se impune, deci, să reflectăm cu atenţie asupra condiţiei noastre de ieri şi de astăzi şi, în acelaşi timp, să acţionăm în consecinţă.