Vasile Igna

Tovarăş de drum, nu confrate

1. Întrebarea e bine pusă, întrucât cuprinde o undă de îndoială. Încearcă, spuneţi Dvs., ceea ce înseamnă că „acţiunea“ e în curs, că startul a fost dat şi competiţia e în desfăşurare. Unul, traducătorul, aleargă cu gândul la ţintă şi cu cronometrul pornit de propria mână, celălalt, AI, zburdă bezmetic, cu ţinte poruncite de alţii. Autodepăşirea e subînţeleasă, doar că unul îşi mai trage din când în când sufletul, în timp ce, celălalt, e mereu cu sufletul la gura altcuiva. Aş îndrăzni să spun că diferenţa de abordare dintre AI şi creierul uman e aproape aceeaşi cu cea dintre intelect (rod al creierului) şi suflet (rod, probabil, al inimii): una transpune, celălalt compune. Nu e nimic peiorativ în această evaluare (care încorporează tot atâta nelinişte câtă încredere), ci o simplă punere în raport a celor două. Şi da, creativitatea umană nu e în pericol, cel puţin în această fază a evoluţiei speciei. Dar ea ar putea fi în pericol (şi ar putea chiar să dispară!), doar că atunci noi vom fi de mult oale şi ulcele. Până una alta, îi împărtăşim binefacerile, dar refuzăm să-i fim sclavi.

2. Nu sunt foarte sceptic când vine vorba despre inteligenţa artificială, dar am o relaţie echivocă cu ChatGPT pe post de „ştie tot“. Şi asta deoarece întotdeauna am crezut (şi încă mai cred ) că cel ce ştie mult, ştie întotdeauna şi ceva pe deasupra. Acel pe deasupra face, de pildă, diferenţa dintre ChatGPT şi Al. Philippide. La cel dintâi, în afară de o transpunere, aproape mot à mot, a poemului baudelairian, condimentată cu o găselniţă de un ridicol absolut (tovărăşarii pentru compagnons), nu întâlnim mai nimic din vibraţia originalului. Cum nimic din tălmăcirea, plină de har a poetului român, nu găsim în „producţia“ AI, care nu e decât o retroversiune puerilă şi anodină (e drept, cvasiinstantanee!) din care lipseşte tocmai duhul implacabil al destinului („qui hante la tempête et se rit de l’archer“) care l-a urmărit pe marele poet francez. E şi motivul pentru care, în ceea ce mă priveşte, atunci când a fost vorba despre poezie, am folosit, aproape întotdeauna, cuvântul tălmăcire în loc de traducere.

Situaţia este, sau poate fi, diferită în cazul traducerii cărţilor/ textelor de/în proză, indiferent de genul şi domeniul cărora le aparţin. Dar nici aici nu poate fi vorba despre un conlocutor, ci de un însoţitor, de cineva care, la comandă, îţi poate oferi o mână de ajutor (o hartă, de pildă!), dar nu şi transpiraţia frunţii, bătăile inimii ori gustul azimei ce prevesteşte euharistia.

Concurenţă? Da, până la un punct. Colaborare? Cât încape! Pesimism? Tot atâta cât optimism! Şi, în orice caz, tovarăş de drum, „ companion“, nu confrate!