Ion C. Pena (n. 25 august 1911, comuna Belitori, azi Troianul, judeţul Teleorman – m. 29 iulie 1944, Alba Iulia). S-a născut într-o familie de ţărani din Teleorman, a făcut studii comerciale şi a lucrat ca economist-perceptor în judeţul natal, apoi prin Banat şi Muscel. Prezent în reviste teleormănene, dar şi în Universul literar de la Bucureşti, recomandat de poetul Stefan Baciu. Mort în război, este înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia alaturi de fiul lui Sadoveanu. Cine cunoaşte, fie şi în linii mari, universul imaginar şi stilistic caracteristic „generaţiei războiului“ (Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ben. Corlaciu) va sesiza uşor în versurile lui Ion C. Pena, publicate aici, o evidentă legătură de familie lirică. Un limbaj deloc conformist, adică antiestetizant, ce nu neglijează accentele de critică socială, o anumită dezinvoltură a sintaxei verbale, cu urme argheziene, îndrăzneală asociativă în construcţia imaginii poetice, cu efecte de împrospătare a discursului liric. Sunt elemente ce prindeau relief, în chip foarte promiţător, în scrisul acestui tânăr poet care ar fi devenit, poate, un nume notabil în peisajul literar al anilor ’40 din secolul trecut. Din nefericire, destinul tragic i-a întrerupt la netimp drumul spre afirmare. A lăsat, totuşi, pagini ce pot alcătui o plachetă, măcar în parte recuperatoare. Poeziile tipărite aici sunt, cred, reprezentative pentru scrisul său. (Ion Pop)

 

 

Voiaj

 

Sbor alb, aruncat peste zare,

Trec albe legiuni de gânduri –

Nici-o stea, nici-o statuie de sare,

Înfipte-n trecut, în curânduri.

Alergam, aur, printre platanii suri,

Ceas deşteptător pentru fluture şi cuc,

Iarba ne mângâie, plopii mahmuri

Şi Dumnezeu e bun ca un eunuc.

 

Privire departe, cer larg, deschis,

Ne jucăm cu focul, cu inima mea;

Somnul e mort, visul e deschis

Către viaţă, moarte, aer, catifea.

 

Plouă la sud, fulgeră norii,

Peste noi ţipă cocorii de spaimă –

Numai un puţ numără călătorii

Şi rugăciuni adânci singur îngaimă.

(1937)

 

Anii mei

 

Anii mei ca merele toamnei trec

Cu dragostea, cu tristeţea, cu bucuria;

Peste calendar, peste zile m-aplec

Şi-mi plac colindele şi Sântamaria.

 

Visez ades la biserica din copilărie,

Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod;

La bâlciuri o fată, o menajerie

Şi eu evoluând, între ele, Irod.

 

Drumuri în apă, berzele călătoare,

Feerie de primăveri şi uimire.

Blândul Isus între copii, sunătoare

În frunza de plopi – aninată vuire.

 

Anii mei, lunile şi zilele mele,

Fraţi şi surori cu viaţa, cu amintirea

Merg către unde? Şi vă scutur nuiele

În sufletul negru cum este cernirea.

(1937)

 

Poetul din urmă

 

Pe-aici poetul este rătăcit,

Prin hârburi de anafură şi besnă,

Heralzii în tăcere i-au murit

Şi plânsu-i-au durerile în glesnă.

 

De vreme îndelungă-i călător –

Cu pietrele şi roua din grădină,

Cu pulberea, cu norul tunător,

Cu toamna îmbrăcată în rugină.

 

A năzuit o ţară de poveşti –

Naiade în albastră legiune,

Luceferi în betele îngereşti

Şi verile cu umbră de cărbune.

 

Să fluture alaiele în zob,

Pe lanuri să se scuture belşugul,

Din cupe să hălădue – şi rob

Ca neaua să-i lucească meşteşugul.

 

O ţară de lumină şi de vis

Poetul peste ani a căutat-o;

I-e sufletul de negură, închis

Şi ţara pân’acuma n’a aflat-o.

(1941)

 

Amintirea vârstei

Amintirea vârstei fără prihană

Ca un cocor fâlfâie peste suflet;

Aud clopote, chiote, dojană,

Iarba cum creşte şi melcii la umblet.

 

Copil fug, alunec peste băltoace,

Munţilor le fac căciulă de azur.

Port în palmă pietre, lemne de toace

Şi cioburi de sticlă gunoaelor fur.

 

Vârsta trecută, mamă eşti uitată,

Acum am crescut, urmărul e mare:

Furtuni de neguri, apă tulburată,

Cruce pe gânduri peste amplă zare,

 

Duc prin viaţă trecutul, colbul aprins,

Pasăre cu lat de picior, aplecat,

Efigie de stele pe cerul întins

Sau lac din care nuferii albi au secat.

(1939

)

Scrisoare scurtă

 

Bunul meu prieten, n’am

nici un câine ca să facă ham!

Nicio mâţă oarbă ca să ţipe

la soboli şi la aceste clipe.

 

N’am un greer mic în grindă

veşnicia’n cîntec să aprindă.

N’am un strop de seu, o lumînare

ca să-ţi scriu misivă mare.

 

Iată un bătut de ger,

de hârtoape şi de nopţi de fier,

de stafii mărunte ca un zob

şi durerii mele rob.

 

Ce să fac prin ceasul greu?

Morţii putrezesc mereu.

Putrezeşte şi Isus în gînd,

i-auză-l plîngînd.

(1940)

 

S a h a r a

 

Degeaba strigi

Domnule cu şapte covrigi.

Hulubăria e încuiată

pentru orice rimă, pentru orice fată.

 

Bate la cer

cu toiag de fier,

bate la pădure

cu armură de mure.

Poate acolo

o mai trăi Apolo.

 

La noi e tristeţe.

Au murit bietele precupeţe.

Caişii au îngenuncheat

peste marele hat

şi alungat cu resteul

a fugit curcubeul.

(1940)

 

P a r a b o l ă

Unde sunt miresmele,

Cocorii, catapetesmele?

Cine e hoţul, cine e blestematul

Care ne-a jefuit satul?

 

Plecaţi în toate părţile,

Cercetaţi pădurile, cercetaţi hărţile,

Răsturnaţi împărăţiile

Şi aflaţi bucuriile.

 

Până la veacul mic

Mai e un drum de nimic,

O şchioapă, o săritură de piţigoi.

Să n-ajungem cu desagii goi.

 

Arhanghelii, îngerii, sfinţii

Aşteaptă să le ducem arginţii

Şi din toate cele câte ceva.

Măcar o aţă, o mucava.

 

Altfel nu dau zapis

Că vom intra în paradis

Că vom săruta mereu şi mereu

Bocancii lui Dumnezeu.

(1940)