DAN GULEA, AUTENTICITATEA DESTINULUI POETIC

Ion Pop, Gellu Naum. Poezia contra literaturii, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2025, 382 p.

De la apariţia în 2001 a monografiei Gellu Naum de Ion Pop, câmpul studiului avangardei a fost de mai multe ori reconfigurat; pe de o parte, prin studierea contextelor politice în care s-au manifestat avangardiştii, pe de alta, prin depăşirea graniţei perioadei interbelice, consacrate în mod tradiţional în analiza operei. Dincolo de diferite studii şi istorii literare generale, în mod special opera lui Gellu Naum a cunoscut o nouă perspectivă exegetică: în primul rând, seria de Opere (vol. I-IV, 2011-2020) de la Editura Polirom, coordonată de Simona Popescu, a adus perspectiva întregului – nu doar asupra poetului, ci şi asupra întregului Grup Suprarealist manifestat între 1940-1947, fiind reeditate textele lor colective, manifestele, fiind refăcute istoriile de grup şi cele individuale, relaţiile lui Gellu Naum cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu, D. Trost. Au apărut cel puţin zece noi monografii, incluzând aici şi volume colective de studii dedicate autorului Zenobiei, semnate sau coordonate, de pildă, de Vasile Spiridon, Silviu Gongonea, Marieva Ionescu, Petrişor Militaru ş.a. Din 2015, la iniţiativa Simonei Popescu, se desfăşoară anual la Muzeul Naţional al Literaturii Române festivalul „Gellu Naum“, semnificativă reconectare cu poezia contemporană de diferite expresivităţi tematice.

Şi, cel mai important, au apărut noi texte Gellu Naum: un manuscris din „obsedantul deceniu“, intitulat Calea Şearpelui (din 1949-1950), de o factură complexă; o „comedie absurd-onirică“, cum o denumeşte Ion Pop, Florenţa sunt eu!, scrisă în colaborare cu Jules Perahim (1955-1958); un dialog purtat în anii 1960 cu o studentă şi înregistrat pe bandă magnetică, Despre interior-exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescui; alte poeme şi documente de factologie secundară (scrisori, acte).

Ţinând cont de redimensionările politice ale operei lui Gellu Naum, Ion Pop vorbeşte în noua ediţie a monografiei în mod direct despre două grele tributuri ale poetului faţă de vremi, într-un nou capitol faţă de vechea ediţie, intitulat „De la suprarealism la sub-realism“; este vorba de Poem pentru tinereţea noastră (1960) şi Soarele calm (1961) – ambele ilustrate de Perahim, volume scrise „sub supraveghere şi presiune ideologică“, analizate preponderent din punct de vedere stilistic. Este o nuanţă diferită faţă de ediţia Simona Popescu, care excludea aceste volume din Opere, pentru că fuseseră ulterior renegate de poet. Ion Pop reface unele legături cu tinereţea militant comunistă a lui Gellu Naum, dar noul context al anilor 1950-1960 are alte semnificaţii: „Nu e uşor de apreciat măsura în care poetul cu angajamente de stânga mai vechi va fi simţit ca o penibilă servitute noua «comandă socială» sau dacă ea a fost, cât de cât liber consimţită, dată fiind aparenta victorie a ideilor sale din tinereţe“.

Apariţia acestor două volume de servitute proletcultistă se face în condiţii speciale, în timpul unei pauze editoriale de aproximativ un deceniu: în anii 1950 Gellu Naum nu a publicat decât o serie de cărţi pentru copii – e adevărat, articulate ideologic conform comandamentelor oficiale, dar ele semnifică, într-un fel, şi o ocultare voluntară din arena actualităţii literare. În mod principal, Gellu Naum traduce în tot acest timp autori diverşi, în special din literatura franceză. Dar îşi continuă şi cercetările suprarealiste, aşa cum se pot citi în manuscrisul editat anastatic Calea Şearpelui în anul 2002 – din păcate, neluat în considerare la actuala reeditare a monografiei; scrie, împreună cu Perahim, piesa de teatru Florenţa sunt eu!, dezvăluind astfel un nou tip de expresivitate pentru artistul vizual oficial al „omului nou“ – Perahim fiind director al revistei Arta plastică, deopotrivă profesor la Institutul de Arte. Scrie ciclul de poeme Heraclit, datat 1958 – pe care îl va publica atunci când va putea, mai întâi în presă, în 1965, apoi în volumul Athanor (1969).

Piesa de teatru scrisă împreună cu Perahim a fost pusă în scenă la Naţionalul clujean, în 2011, iar directorul artistic al teatrului, Ştefana Pop-Curşeu, rezumă principalul mesaj al piesei, aşa cum îl citează Ion Pop: „ceea ce scufundă sala în delir este întâlnirea dintre Dante şi poetul romantic român Cezar Bolliac, care se întoarce din război. Gellu Naum prinde din zbor ocazia de a face să retrăiască alexandrinul românesc aşa de specific, de paisprezece silabe, în versuri parodice care provoacă hohote de râs. Printr-o poveste aiurită, pe care nici nu trebuie să încercăm a o rezuma, Gellu Naum transmite un mesaj antimilitarist, pacifist, ce se alimentează din umor negru, «cadavre delicioase», cu asociaţii libere şi cu o plăcere gratuită“.

Aparent fără legătură cu atmosfera anilor 1950, piesa restabileşte un liant subversiv sau întoarce o serie de simboluri propagandistice ale literaturii timpului: până în 1956, Cezar Bolliac cunoscuse două ediţii de Opere, una chiar în 1950 (alcătuită de Radu Petrescu şi Petru Creţia şi vândută „la negru“ editurii, după cum se poate citi în Jurnalul lui Radu Petrescu), alta apărută în anul în care Gellu Naum şi Perahim imaginau întâlnirea dintre poetul român şi marele florentin. Bolliac era un simbol al autorului vizionar, care anticipează ordinea comunistă a lumii – sau un soi de clasic „făcut“, care se întâlneşte cu unul „născut“.

Cu acest tip de preocupări, în continuul joc cu ideologemele timpului, ţinând cont de transformarea lui Virgil Teodorescu într-un pontif proletcultist, de fuga din ţară a celorlalţi prieteni din Grupul Suprarealist, Gellu Naum publică volumele respective; urmează o criză personală de amploare, între 1962-1964, „nu mai iese din casă şi nu mai vrea să vorbească“, spune Simona Popescu într-o cronologie ce însoţeşte volumele de Opere.

Respectivele volume realist-socialiste nu pot fi totuşi ignorate de criticul şi istoricul literar; Ion Pop afirmă că „recitirea acestei producţii nu e totuşi, inutilă. Ea face parte dintr-o operă care a plătit un tribut ideologic ce trebuie înregistrat şi comentat, nu pentru a-l incrimina neapărat pe «contribuabil», ci pentru a readuce în memoria culturală accidente şi căderi semnificative ca efecte ale injoncţiunilor nefaste ale ideologiei în scrisul poetic. Pe poetul nostru o asemenea aservire l-a costat destul de mult – două decenii de (auto)cenzură şi de privare de libertate a expresiei autentice de sine“.

Noua perspectivă asupra operei lui Gellu Naum are în chip de încheiere un interviu cu Ion Pop realizat de Dora Pavel, imediat după apariţia primei ediţii din monografie, unde se pune această întrebare despre succesiunea Poem despre tinereţea noastră şi Soarele calm; se conturează aici portretul unui autor prudent – inclusiv în relaţiile interumane – dar deosebit de profund, total în felul său, care nu se confesa decât sub formă parabolică; cu alte cuvinte, într-o modalitate poetică, înalt semnificativă, unde graniţele dintre genurile literare nu existau, după cum nici distincţia dintre viaţa reală sau obişnuită şi cea neobişnuită, fantasmatic-ficţională, nu mai era valabilă.

Readucând în atenţie opera lui Gellu Naum cititorilor de poezie „care au mai rămas în împrejurimi“, după cum se exprimă cu umor Ion Pop, se produce o recalibrare nemitizantă a poetului, pe de o parte, dar şi a operei, pe de altă parte, a unei opere ce rămâne, chiar şi cu aceste teme proletcultiste, una dintre cele mai coerente, de la început până la final – chiar dacă titlul „poezie contra literaturii“ este oarecum negat în acest moment, pentru că însuşirea frazării oficiale din „obsedantul deceniu“ nu mai este deloc împotriva literaturii, în speţă a convenţiei osificate. Punând sub semnul întrebării o unitate, fie şi a poeziei sau a operei, în general, se câştigă în autenticitate, iar noua lectură, integratoare, este fără îndoială utilă, chiar dacă vine cu douăzeci şi de ani mai târziu.