Psalm pentru o dimineaţă cu taste lipsă

Am visat că îngerul meu păzitor era chelner

într-o bodegă de lângă Piaţa centrală din Cluj,

semăna cu Ioan-Pavel Azap îmbrăcat în cămaşă albă,

dar pătată cu borş şi păcate mici –

alea care nu ajung în spovedanie,

că-s prea de zi cu zi.

Avea grijă să nu uite comanda nimănui,

şi când mi-a adus desertul,

mi-a spus:

„poezia ta n-o să schimbe nimic,

dar poate ţine loc de răspuns la o întrebare,

pe care nimeni n-a pus-o cum trebuie.“

Afară era post

şi două bătrâne împărţeau o pâine cu un câine,

iar în spatele lor o fată îşi dădea rimel

în oglinda retrovizoare a unui Opel ruginit,

în timp ce fredona o manea

despre iubire şi parastas.

Eu scriam cu teamă şi luare aminte

cu genunchii juliţi de la rugăciuni

scriam cu degetele tremurând,

de parcă fiecare cuvânt

era furat de la Orwel în 1984

Şi da, ştiu că nu sunt profet,

ci poet cu certificat de la Uniune,

dar mi-a crescut o linişte în piept

care nu mai tace.

O duc prin lume ca pe un copil bolnav,

îi cânt seara,

îi dau lapte cald

şi o mint că totul o să fie bine,

deşi ştiu că nu e.

Şi totuşi,

într-o zi de sâmbătă,

când oraşul îşi întinde oasele ruginite

şi preotul dă cu tămâie peste gropi,

îngerul va veni, desculţ,

cu unghii negre şi sufletul şifonat

şi se va aşeza lângă mine pe bordură,

zicând:

„hai, frate, mai încearcă o dată.

n-ai nimic de pierdut,

cel mult viaţa.“

***

Alo! Alo! Tovarăşi!

Staţi cuminţi în fotoliile voastre

moi ca nişte păcate vechi,

sunt magicianul ştirb al noii dimineţi,

v-am adus saci plini cu frisoane şi umbre.

De astăzi vom bea cerneală din ceştile

poeţilor uitaţi sub mesele birturilor,

vom scoate din buzunare peniţe de argint

să mestecăm revoluţia ca pe un compot de gutui.

Uitaţi-vă la mine cum îndoi cuvintele

ca pe sârma de rufe,

cum le atârn la uscat

în curtea spitalului de iluzii.

Alo! Alo, tovarăşi!

Din baierele inimii mele

iese aburul unei ierni

care încă nu s-a întâmplat,

nu vă temeţi de vântul ce râde a pustiu,

e doar respiraţia artei noastre

care nu ştie să moară.

Alo, tovarăşi, ocupaţi-vă locurile

sub cupola acestui circ cosmic,

azi veţi învăţa cum se dansează

cu pantofi de sticlă şi mâini legate

de marginea prăpastiei.

Alo! Alo, tovarăşi!

De azi începe sărbătoarea

celei mai frumoase dureri!