Markó Béla s-a născut la 8 septembrie 1951 la Târgu Secuiesc. A studiat în oraşul natal, urmând apoi Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, secţia maghiară-franceză (1970-1974). Între 1990-2016 a fost senator în Parlamentul României. Între 1993-2011 a fost preşedintele Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, iar între 2004-2007 şi 2009-2012 a deţinut funcţia de vicepremier în Guvernul României. A debutat în colecţia Forrás a Editurii Kriterion, în anul 1974, cu volumul A szavak városában (În oraşul cuvintelor). A publicat peste douăzeci de volume de poezie, numeroase cărţi de publicistică, dialoguri, eseuri. În limba română i-au apărut: Condamnaţi la toleranţă, Ruleta maghiară, Erotica grădinii, Badminton, Iartă-ne, Ginsberg, O propoziţie despre libertate, Al cui sunt?

 

Carte funciară

(Telekkönyv)

 

Am un crater acasă.

Nu aici, unde trăiesc de mult,

ci acolo unde am crescut.

I se spune Lacul Sfânta Ana.

Până şi numele-i derutant,

ca multe altele pe-acolo.

Nu-i numai lacul meu, sunt

unul dintre coproprietari.

Cât de mulţi suntem? Foarte.

Dar numărul lor nu-i nesfârşit.

Dacă l-am împărţi, şi mie

mi-ar reveni o câtime.

Crater stins, plin cu apă rece.

Mai scoate aburi cel mult

în zori, când se ridică-alene

întunericul. În orice caz,

o ulcică de-apă aş primi.

Dar nu are rost, cred, să-ţi ceri

partea din ceea ce-i bun comun.

Un căuş de lavă. Mi s-ar scurge

printre degete. Din copilărie,

înot în jar dogoritor. În care

mă mai scufund, în vis, uneori.

Apoi încerc să descifrez

acest vis ciudat. Ca pe-un vechi

extras de carte funciară.

Poate mi-e de folos la ceva.

La poezia asta, de pildă.

 

Pe ţărmul grecesc

(Görög parton)

 

Ceva am înţeles din nou greşit, se pare.

Stau pe ţărm şi urmăresc a mia oară cum

se dezmorţeşte marea. Udă nisipul

cu-o limbă de val şi-apoi se trage-ndărăt,

dar desenul umbrit mai persistă o clipă.

Încerc s-o surprind dacă are două valuri

identice. Fireşte că nu are. Nici scoici,

nici pietre, nici nisip, nici stele de mare.

Mult timp am crezut că-i veşnic ce rămâne

identic. Dar nu. Dumnezeu e mai deştept

decât noi. Când surâde, chipul nesfârşit

al mării face cute moi. Şi râde, de fapt,

şi când s-a dezlănţuit deja furtuna. Da,

Dumnezeul omniprezent, cel fără de noi

inexistent, se străduieşte să obţină

soluţia perfectă. Răbdător, dar decis.

Pe când noi am dori să repetăm clipa

de ieri ori de-alaltăieri. Ce nu se poate.

Iată ce am înţeles greşit. E aceeaşi.

Identică. Simultană. Nici cuvintele

acestea n-au sens. Valul nu se opreşte-n

acelaşi loc de două ori. N-aruncă scoica

moartă unde-a mai fost. Cutele nicicând

nu-s identice pe chipul zâmbitor. Marea

pare mare. Dumnezeu pare Dumnezeu.

Trebuie să ne dăm silinţa de-a semăna

cu noi înşine. Tiranii îşi imaginează

că sunt Dumnezeu. Însă creatorul nu

vrea să ne înrobească. Şi paradisul

e doar o promisiune electorală

neonorată. Privesc Marea Egee

zâmbind necontenit. Am fire de nisip

pe vârful degetului. Măreţ cel diferit.

 

Trebuie să am grijă

(Vigyáznom kell)

 

Cum trece vremea, ni se-nmoaie inima.

Trebuie să am grijă de-acum, căci văd

că unii prieteni devin tot mai lăcrămoşi

cu timpul. Unii nici nu mai îndrăznesc

să ia cuvântul în public, de pildă,

pentru că li se frânge în mod regulat

glasul şi-i dau lacrimile. Vine cu vârsta.

Aşa se spune. Ei bine, să nu vină!

Copil, n-am plâns aproape niciodată.

Iar mai târziu, deloc. Am respectat asta

şi la moartea lui tata. L-am plâns numai

în mine, dar asta nu se vedea, cred,

în exterior. Şi nici ulterior, la moartea

mamei, deşi am iubit-o nespus de mult.

Iubirea nu se poate măsura cu lacrimi.

E posibil să mă fi crescut ei astfel,

cu gândul că băieţii nu plâng. Bărbaţii

nu au lacrimi. Recunosc asta nu-i decât

discriminare primită drept moştenire.

Dar ce-mi pasă ce e! Acum mă frământă

mai degrabă de ce mi s-a frânt glasul

tocmai la moartea căţelului nostru

şi mi-au apărut câteva lacrimi în ochi.

Deşi am reuşit să le maschez oarecum.

Am descris deja povestea câinelui, dar

trebuie să revin la ea pentru-o clipă.

Mă tulbură. Repet. Câinele acesta

n-a ocupat locul cel mai important

din viaţa mea. Şi-atunci de ce, mă întreb?

Îmi imaginez că nici tata, nici mama

n-au crezut că mi se datorează totul.

Şi binele, şi răul. Sănătatea, boala.

Fericirea, suferinţa. Nu m-au învinuit,

Credeau, în primul rând, în Dumnezeu.

Cel puţin mama. Tata nu prea convins.

Important e că n-am lăsat să pară

că soarta lor ar depinde de mine.

În viaţă, nu mi-am asumat răspunderi

pentru ei. Ori doar în mod parţial.

Cu fiecare zi, câinele slăbea, iar

spre sfârşit nu mai mânca nimic, doar

ne privea îngrozit. Pentru că pân-atunci

primise totul de la noi. Ca urmare,

şi moartea o va primi tot de la noi?

Ce a făcut? Cu mare greutate,

o vreme l-am mai convins să bea câteva

înghiţituri de apă. Apoi nici asta.

Doar aştepta o explicaţie. În zadar.

Oare cum aş fi putut să-i spun că nimic

nu mai depinde de noi? Şi-n plus, cum ar fi

putut să creadă-un câine una ca asta?

Dacă mă gândesc mai bine, Dumnezeu

la fel ne ascunde că nu-i omnipotent.

Sau doar nu înţelegem ce spune.

Iată de ce cred că mă încerca plânsul.

Însă mi-am învins, totuşi, slăbiciunea.

 

Despre puterea nepieritoare

(A halhatatlan hatalomról)

 

Să-mpiedici, în sfârşit, ameţitoarea rotire.

Să bagi un băţ între spiţele galbene

ale soarelui, ca să se oprească totul?

De fapt, e totuna dacă-i cu-adevărat

primăvară. Ori vară sau toamnă.

Nu contează nici de-i iarnă. Voi veţi spune

că-i primăvară. Ori vară. Dar mai bine

primăvară, căci vara ar putea veni

deja cu câteva fructe, ar fi mai uşor

să ceri socoteală. Dar nu-i esenţial.

Aici, în zona temperată, ar fi groaznică

o primăvară veşnică. Pentru că

şi continua-nflorire poate obosi.

Putrezesc petalele. E posibil

să fi început chiar în boboci. Depinde

unde-ncercaţi să opriţi degradarea.

Se sparge pe sine ce-i nemuritor.

Până la urmă se va răzvrăti-mpotriva

propriei veşnicii. Acesta nu-i prezent,

e doar o promisiune. Nu e rod,

e numai speranţă. Şi dacă aţi opri

totuşi vara, situaţia ar fi

aceeaşi. S-ar pârgui continuu, dar nu

s-ar coace niciodată. Fierbe, dar nu

se evaporă. Nu se înroşeşte, nu se

îndulceşte. Sau să vă vorbesc, poate,

despre toamnă? Ori poate despre iarnă?

Nu aţi citit Faust. Sau dacă,

din întâmplare, da, n-aţi înţeles nimic

din el. V-aţi oferit sufletele lui

Mefistofel, dar nu pentru ca spiţele

să se rotească tot mai strălucitor.

Ci pentru timpul tot mai încetinit.

Ca să se întrerupă rotirea.

Să nu fie iarnă. Ori toamnă. Nici vară.

Fantezia nu poate înconjura nimic,

pentru că nu are de ce se ţine.

Şi mâine va fi ce-i şi azi. Numai

vorbe înflorite. Nici nu vă daţi seama

că nu puteţi promite vara, pentru că

atunci ar trebui să promiteţi şi toamnă,

ba mai mult, ar trebui să aduceţi vorba

şi despre iarnă. Nu despre ce a fost,

ci despre ce trebuie să fie, ca să vină

din nou primăvara şi-apoi să se sfârşească.

Altfel, când va răsări soarele,

toiagul din mâinile voastre va lua

deodată foc, ca un ram înflorit,

şi veţi crede că de-acum înainte

va fi mereu primăvară. Deşi numai

focul iadului nu se stinge niciodată.

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko