Constantin Cubleşan, „Viaţa mea e o plimbare a lui Dumnezeu prin mine“

Obsesia, sau mai bine, duhul călătoriei pare să-i marcheze viaţa lui Liviu Mircea, aflat într-o continua căutare de sine şi de libertate absolută („Pentru libertate ai plecat din ţara ta/ şi un cont bancar în care ai mai mult de trei lacrimi,/ şi-o linişte fără nici un mâine garantat“ – O viaţă de emigrant), alăturându-se confortabil marilor neliniştiţi ai lumii, scriitori care au cutrierat mări şi ţări de pe toate continentele pentru a-şi învinge singurătatea prin tocmai asumarea ei („Singurătatea ajunge în noi ca într-o casă goală“ – Pantofii plini cu apă).

A plecat în lume – spune Liviu Antonesei într-o recomandare confraternă, „vreo cinci ani în China, o perioada în Irlanda şi apoi a urmat un şir întreg de sejururi în peste o sută de ţări! Ce a făcut vreme de peste douăzeci de ani? Pe scurt, cu vorbele sale, «am hoinărit, am scris, am băut şi iubit…»“. Dar, mai presus de toate a călătorit şi a locuit în cuvânt: „vrând, nevrând, locuiesc în cuvânt/ şi-n timp devin rostire,/ îl iubesc şi-l urăsc în aceeaşi măsură,/ nu-l înţeleg precum pretind,/ nici el nu mă cuprinde pe cât aş şti să fiu.// Sunt un impostor,/ fără nici un drept asupra mea./ Locuiesc în mine,/ în acest veşmânt ţesut din alţii ca mine/ şi n-ar trebui să pretind mai mult,/ nici să deranjez dimineţile/ în care zborul redevine abur.// De fiecare dată când mă trezesc cu-adevărat,/ mă trezesc în altcineva,/ ştiu că-mi sunt străin,/ şi tot străin şi impostor mă voi duce în alt eu,/ şi-n altă lume“ (Locuiesc în mine pe nedrept).

Meditaţia despre sine, despre condiţia sa de poet locuitor în cuvinte, nu urmează trasee alambicate de filosofare pentru că diurnul în care îşi află, posibil, rostul definindu-l prin metaforă, mai întâi ca individ, într-o ipostază casnică alături de persoana iubită, se revelează în aspiraţiile sale ca o paranteză: „Mă simt mai uşor azi, mai gol pe dinăuntru,/ ca după un păcat vechi mărturisit de curând.// Eu voi pune rufele la spălat,/ voi plimba prin casă aspiratorul ca pe un elefant tânăr,/ în timpul în care tu, cu aerul unui arheolog pasionat,/ vei şterge praful/ şi vei schimba lenjeria de pat.// La final, în casa fără perdele/ şi cu geamurile larg deschise,/ vom iubi singurătăţile noastre,/ apoi, cu scrumiera între noi,/ vom bea un pahar de whisky/ mulţumiţi ca plantele într-o seră“ (Sunt uşor ca un păcat de curând iertat). Iată, chiar dacă momentul acesta în doi, într-o atmosferă calmă de rostuire familială, pare liniştitoare, pentru poet nu înseamnă altceva decât… viaţă de seră. Despre evadarea din sine şi întoarcerea în sine („Parcă nu în lumea asta aş trăi,/ ci undeva înlăuntrul meu, într-o psihoză“ – Şi mă gândesc la tine) sunt toate poemele din recentul volum: Mai e puţin până treci strada (Cluj Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2024).

E o poezie evocatoare, poate cuvântul nu este cel mai potrivit, o poezie care marşează pe insinuările biografice, raportându-se la o vârstă biologică („Am ajuns la vârsta la care mulţi nu au ajuns,/ la vârsta la care înţeleg mai multe/ sau, cel puţin, aşa cred./ Şi cu toate astea, în jurul meu,/ tot mai multe neînţelesuri îşi fac cuib“ – Despre întuneric), dar mai ales la una în care resimte cum existenţialitatea reverberează în sine odată cu fiinţarea ei: „Se întunecă încet şi nu ştiu dacă în mine sau în lume“ (Drum nou). E mai aproape, astfel, de vis, de visare, un loc în care îşi află sensul vieţuirii: „Visele au altă limbă decât ştiu eu pricepe/ şi în alt timp se întâmplă, parcă,/ ceea ce se-ntâmplă în capul meu,/ iar când mi-ajung pe limbă,/ ori chiar mai adânc, în cuvinte,/ nu mai sunt aceleaşi înţelesuri.// Visez visul cui?/ Eu trăiesc visul sau el mă trăieşte pe mine?/ Poate altcineva mă trăieşte, în secret,/ şi se face că spre dimineaţă,/ corpul ăsta oboist deja/ abia îşi poate face o cafea“ (Înghesuit într-un trup de care îmi va fi dor).

Neliniştitoare această alternare a visului cu realitatea într-un balans ce se transferă în poezia meditaţiei şi a locului comun. Poetul are astfel revelaţia întâlnirii cu magia transcendentală („undeva, nu mai ţin minte unde,/ L-am văzut pe Dumnezeu/ jucându-se cu nimicul în mâini şi încercând un cuvânt nou,/ nu ştiu dacă i-a reuşit şi de data asta,/ că n-am stat mult pe-acolo“ – Experiment cuantic parţial reuşit), despre care relatează oarecum arogant, într-un limbaj de boemă cu care, de altfel, îşi poetizează şi propriile demersuri ale fiinţării în banalul cotidian: „M-am mutat, de curând, la o margine de oraş,/ chirii mai ieftine,/ oameni simpli ca apa de ploaie,/ cum i-a lăsat Dumnezeu pe pământ,/ până şi barurile sunt mai ieftine,/ iar, după o vreme, devii de-al casei,/ ca mine/ şi bei pe caiet, adică plăteşti când ai bani“ (La o margine de oraş). E şi cinic atunci când cată a-şi defini viaţa singurătăţilor sale tocmai în haloul peregrinărilor prin lumea înţeleasă ca vis ori visul ca faptă lumească: „Viaţa mea e o plimbare a lui Dumnezeu prin mine./ Printre vise şi problemele lăsate de ele,/ printre idei şi cuvinte goale,/ şi, mai ales, printre munţi şi mlaştini/ îmbrăcate în oameni.// Până acum lumina a fost generoasă cu mine,/ mi-a permis să mă văd şi m-am văzut./ Am şi luat un premiu pentru singurătate./ De un timp, dimineţile sunt tot mai tăcute,/ păşesc peste mine şi dispar/ ca un vis urât sub duş“ (Undeva în surdină).

Între optzecişti, de care se ataşează doar prin cronologie, Liviu Mircea şi-a definit un traseu original, existenţial şi poetic deopotrivă, scriind într-o tulburătoare căutare de sine, de adevăr şi de libertate, cu un soi de nepăsare faţă de ordinea lumii, împrumutând însă un ritual fiinţial de veritabilă trăire mistică în subsidiarul liricii: „Umblu printre voi şi nu mă vedeţi,/ îmi port cuiele cu mine,/ crucea a căzut bucăţi pe străzile oraşului“ (Îmi port cuiele cu mine).