Cristian Vasile, 80 de ani: 8 noiembrie 1945

Se împlinesc în această lună 80 de ani de la marea manifestaţie promonarhică şi implicit anticomunistă, antiguvernamentală, de la 8 noiembrie 1945. Nu există foarte multe studii consistente despre acest moment: în mare măsură şi azi cercetătorii şi cei interesaţi de marea demonstraţie din ziua onomasticii regelui Mihai I au la dispoziţie monografia lui Petre Ţurlea, 8 noiembrie 1945, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000, 198 pag., precum şi câteva articole bine documentate. Între ele, merită amintit textul datorat lui Mihai Burcea şi Dumitru Lăcătuşu, „67 de ani de la ultima mare manifestaţie pro-monarhistă“, în Historia, noiembrie 2012, precum şi lucrările despre anul 1945 ale profesorului Dinu C. Giurescu. Mărturiile subiective sunt mai numeroase (Corneliu Coposu, Ioan Hudiţă ş.a.), însă nu toate au fost editate, transcrise sau comentate cum se cuvine. Se mai găsesc însă în arhive documente despre acest subiect care ar merita exploatate şi despre acestea aş vrea să vorbesc acum. Dacă rememorările doamnei Elsa Anca-Bărbuş, soţia fruntaşului PNŢ, Ioan Bărbuş, şi ea simpatizantă a naţional-ţărăniştilor, dar şi membră a comunităţii greco-catolice bucureştene, a fost pusă în valoare, alte surse şi teme istorice nu au fost suficient explorate. În plus, în paginile deja publicate s-au strecurat greşeli care au rămas necorectate. De pildă, în sus-amintita carte a lui Petre Ţurlea, Emil Boşca-Mălin apare ca Emil Boşca şi este confundat cu un anume Boşca Marin (vezi Petre Ţurlea, 8 noiembrie 1945, pp. 35-36, 189). Atât Emil Boşca-Mălin, cât şi Elsa Anca-Bărbuş – dincolo de adeziunile/simpatiile politice pentru partidul lui Iuliu Maniu – au fost legaţi şi de organizaţii ale laicatului greco-catolic din capitală – AGRU/Asociaţia Generală a Românilor Uniţi şi ASTRU/Asociaţia Studenţilor Români Uniţi.

AGRU şi ASTRU au fost organizaţii răspândite în principal (dar nu exclusiv) în Ardeal şi Banat, adică acolo unde existau puternice comunităţi ce ţineau de Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică). ASTRU era specifică centrelor urbane, universitare. Inclusiv din cauza unor factori conjuncturali precum refugierea în Bucureşti a numeroşi ardeleni (mulţi dintre ei greco-catolici) după dictatul de la Viena din 1940, cele două sus-amintite organizaţii din capitală au devenit şi mai puternice, mai vizibile, dar şi active din punct de vedere civic şi politic. Organele Serviciului Special de Informaţii înregistrau în 1942 înfiinţarea filialei bucureştene a ASTRU. Uneori, la reuniunile acestor ardeleni participa şi episcopul vicar de Bucureşti, Vasile Aftenie (martirizat în 1950). Momentul 8 noiembrie 1945 i-a prins inclusiv pe mulţi dintre aceşti refugiaţi – şi membri ai celor două organizaţii – la Bucureşti. Evident, exista aici şi o consistentă comunitate ardeleană greco-catolică deja asimilată.

La şedinţele ASTRU mai ales participau atât elevi de confesiune greco-catolică din clasele mai mari, care doar se pregăteau pentru studenţie, cât şi ardeleni ortodocşi sau simpatizanţi ai PNŢ şi chiar ai PNL (cum a fost cazul cu tânărul istoric pe atunci Vasile Netea). Mai trebuie spus că o majoritate a lor era legată prin adeziune sau măcar prin simpatie de PNŢ şi/sau de Iuliu Maniu, preşedintele partidului. Vorbim despre un Iuliu Maniu care nu doar că era greco-catolic, ci fusese chiar avocat al Mitropoliei de la Blaj. Sub guvernul Maniu, în 1930, a luat fiinţă Episcopia greco-catolică de Maramureş, condusă de episcopul Alexandru Rusu, fost militant în cadrul Partidului Naţional Român şi rămas simpatizant al PNŢ; dar probabil Al. Rusu a fost şi cel mai vocal anticomunist dintre ierarhii greco-catolici. Este, de fapt, singurul episcop român unit condamnat într-un proces penal; ceilalţi s-au aflat în detenţie în virtutea unor acte/condamnări administrative emise de Ministerul Afacerilor Interne. Alexandru Rusu era încă în funcţie la momentul noiembrie 1945, iar AGRU Maramureş era o organizaţie puternică. Îl remarcăm aici şi pe Ilie Lazăr, lider PNŢ, implicat în numeroase mobilizări pentru manifestaţii anticomuniste (inclusiv în Bucureşti), originar din Giuleştii Maramureşului. Fiica lui Ilie Lazăr, Lia Lazăr (ulterior Lia Lazăr Gherasim), de doar 16 ani la momentul noiembrie 1945, elevă la Şcoala Centrală de Fete, a fost puternic implicată în pregătirea demonstraţiei promonarhiste. Pentru că am ajuns la acest subiect legat de adolescenţi, după unele estimări, elevii de la liceele bucureştene au fost – alături de studenţi – printre categoriile cele mai bine reprezentate în ceea ce priveşte participarea efectivă la marea manifestaţie promonarhistă şi anticomunistă de la 8 noiembrie 1945.

Lia Lazăr a fost nominalizată chiar în Scânteia, din 12 noiembrie 1945, în contextul în care ziarul PCR descria din perspectivă comunistă pregătirea şi desfăşurarea demonstraţiei: „Şcoala Centrală de Fete a fost unul din principalele cuiburi maniste, care au contribuit la manifestaţia din Piaţa Palatului [de la 8 noiembrie]. Cu o zi înainte, [la 7 noiembrie], au circulat în clase[le Şcolii Centrale] apeluri şi manifeste maniste, prin Lia Lazăr, fata lui Ilie Lazăr, Marilena Popa, fata decanului de la Medicină“. Cum condeierii comunişti pregăteau opinia publică şi pentru latura penală a reprimării celor care au organizat manifestaţia sau au participat la demonstraţie, ei conchideau că: „Acestea [Lia Lazăr, Marilena Popa, dar şi alte eleve] au sub influenţa lor un grup de fiice de moşieri expropriaţi şi criminali de război“. Asocierea cu criminalii de război şi cu fascismul ar fi justificat şi solicitarea de interzicere a partidelor democratice de opoziţie (PNŢ şi PNL). De altfel, cotidianul comunist a şi cerut dizolvarea „partidelor fasciste ale lui Maniu şi Brătianu şi arestarea tuturor vinovaţilor“ pentru dezordinile de la 8 noiembrie. Celălalt ziar comunist din capitală, România Liberă, avea să se ocupe ceva mai târziu de denigrarea episcopului vicar greco-catolic de Bucureşti, Vasile Aftenie, considerat un fel de conducător ecleziastic şi patron spiritual al organizaţiilor AGRU şi ASTRU. În plus, documentele Poliţiei, ale Siguranţei şi SSI îl calificau drept „un înfocat adept al PNŢ şi prieten intim al lui Maniu“. Ierarhul Vasile Aftenie avea să fie etichetat de presa regimului prosovietic şi „capelan profascist“, iar Primăria municipiului Bucureşti a demarat demersurile de evacuare a sediului Vicariatului din strada Batişte nr. 33.

După 8 noiembrie 1945 nu doar AGRU şi ASTRU sau preoţi greco-catolici din Bucureşti au fost cercetaţi sau investigaţi pentru vreun eventual sprijin – logistic sau de altă natură – în favoarea PNŢ, dar şi a PNL –, ci şi clerici ortodocşi din capitală. În anul 1946, dacă vorbim de ASTRU şi AGRU din Bucureşti, militantismul politic îndreptat înspre mobilizarea la demonstraţii anticomuniste a înregistrat o diminuare, semnalată şi în documentele organelor represive. Acestea din urmă notau în general două aspecte: 1. faptul că „membrii Asociaţiei ASTRU sunt [în continuare] membri [şi] ai tineretului PNŢ, erijându-se în apărători ai monarhiei“; şi 2. mutarea accentului asupra discursurilor şi comunicărilor rostite mai ales în cadrul ASTRU. SSI, Siguranţa şi alte instituţii informative notau însă latura subversivă, insidioasă a acestor manifestări, mai ales în contextul electoral din 1946. La aceste şedinţe au participat, în afara studenţilor ASTRU, şi ziarişti sau oameni politici precum: Gabriel Ţepelea, Vasile Netea, Emil Boşca-Mălin care „ţin conferinţe şi alocuţiuni de ordin politic îndreptate toate contra actualului regim şi a tineretului progresist (procomunist)“.

În concluzie, deşi ponderea membrilor AGRU şi ASTRU care au participat la manifestaţia de zeci de mii de oameni nu este una semnificativă, în ansamblu, ea nu e totuşi chiar marginală şi merită scoasă în evidenţă. Asocierea cu PNŢ a avut un rol catalizator, de mobilizare a altor persoane cu convingeri promonarhiste şi anticomuniste.