Ion Bogdan Lefter, „…m-am împăcat că trebuie să plec…“

În continuarea glosselor pe marginea volumului Vlad Mugur, spectacolul morţii, cel „gîndit şi alcătuit de Marta Petreu şi Ion Vartic“ ca „Dosar «Apostrof»“ (2001), cu alte detalii din Memorialul repetiţiilor semnat de Roxana Croitoru (R.C.):

Interesantă insistenţa regizorului (V.M.), sosit pentru repetiţiile din prima jumătate a lui 2001 la Hamletul său final, de a arăta echipei cu care va lucra la Naţionalul clujean un film după piesa shakespeariană „pe care l-a adus special pentru noi“, prezentat ca „de ultimă oră, turnat în America, încă necomercializat pe piaţă“ (v. p. 111, 112, 117, 120). Se deduce că era adaptarea lui Michael Almereyda difuzată comercial încă de la începutul anului anterior, drept care i s-a şi spus Hamlet 2000. Povestea – mutată în New York-ul contemporan, în „Corporaţia Danemarca“, al cărei sediu este „Hotelul Elsinore“ etc. V.M. pomeneşte filmul şi în interviul acordat lui I. Parhon (cu o eroare de localizare: acţiunea ar fi fost mutată în Elveţia, cf. p. 165). Actorii îl vizionează. V.M. e oarecum nemulţumit, reacţiile i se par modeste. Pare să-l fi interesat mai ales actualizarea subiectului.

O ciudăţenie: spune în repetate rînduri că i-ar plăcea să distribuie în rolul lui Horatio un… cîine (cf. p. 21, 114, 166)!

Pe măsură ce se apropie repetiţia generală, le devine tuturor limpede că se-apropie despărţirea definitivă. Dă indicaţii în aşa fel încît premiera oficială să se poată ţine la toamnă şi fără el. Pe 20 iunie 2001, dîndu-şi seama că interpretul rolului titular ajunsese să ştie perfect toată montarea, îl desemnează supervizor pentru mobilizarea de după vacanţa stagională: „Atunci s-a decis Meşterul ca Sorin Leoveanu să fie cel ce va conduce reluarea spectacolului, în toamnă“ (p. 156). Pe 22, ziua avanpremierei, în biroul lui Ion Vartic: „«Doresc să vă citesc, domnule director, pretenţiile în legătură cu premiera Hamlet, în cazul nerevenirii mele la toamn㻓 (p. 156), cu precizări legate de filmare şi fotografiere şi, din nou: „«Reluarea spectacolului, în cazul nerevenirii mele, se va face numai de Leoveanu, ajutat de Roxana». Şi de Vera, îi spun eu. La care, se uită la mine şi mă întreabă: «Dar va veni?». «Sigur», îi răspund eu, aşa că o adaugă pe listă şi pe Vera. «Şi de: şeful luminist Jenel Moldovan, şeful maşinist Sorin Crişan şi subinginerul Doru Bodrea.» A repetat de cîteva ori: «Spectacolul se va relua numai aşa. Aceasta e dorinţa mea»“ (p. 156-157).

Urmăreşte atent avanpremiera şi-i spune Roxanei Croitoru să le transmită actorilor şi tehnicienilor ce n-au făcut bine, „să-şi noteze, să ţină minte“ (p. 158). „I-am replicat că va face aceste mici corecturi la toamnă. Mi-a luat uşor mîna şi a pus-o în dreptul ficatului: «Vezi cum e? Nu ştiu ce o să fie la toamnă!».“ (p. 159)

Şi, a doua zi, pe 23 iunie, înainte de plecarea soţilor V.M. şi Magda Stief-Mugur spre Germania – despărţirea: „L-am întrebat dacă pot să-l îmbrăţişez: «Tu ai voie orice, Roxana. Să ai grijă de spectacolul meu. Am să-ţi dau telefon. Să vii, cum mi-ai promis, în Germania. Ţine minte, fără tine nu făceam Hamlet-ul». Mi-era tare greu şi i-am spus: «Aş dori atît de mult să nu plecaţi, să rămîneţi». «Şi eu aş vrea să rămîn, Roxana, dar dacă eu m-am împăcat că trebuie să plec, şi tu trebuie să accepţi». N-am vrut să accept sensul răspunsului său“ (p. 160)…

Cronica Martei Petreu (M.P.) – impresionantă, într-un anumit sens „argheziană“, în limbaj crud: „Întregul spectacol al lui Vlad Mugur este scos de sub zodia – convenţională – a nobleţei răsuflate cu care ne-au obişnuit atîtea montări, de aici şi de aiurea. Hamlet-ul lui Vlad Mugur e un mare spectacol al morţii: al morţii urîte, murdare, umede, fără sens. Nu degeaba Duhul chiar iese, fumegînd şi cu veşmintele murdare, din mormînt, iar din el curge, la fiecare geamăt, un lichid albicios, care îi maculează şi mai tare veşmintele“ (p. 201). Şi iar: „Duhul care iese fumegînd şi murdar din mormînt, împrăştiindu-şi pe scenă lichidul putrefacţiei, e, s-o recunoaştem, de un realism izbitor: nu te poţi opri să te gîndeşti că, la două luni după moarte, un cadavru – inclusiv cel propriu – zemuieşte. […] Moartea – ne spune Vlad Mugur – e un fapt urît şi murdar, chiar dacă e inevitabil. Şi nici viaţa nu e chiar frumoasă“ (p. 202). Şi iarăşi, despre scena groparilor: „pe scenă chiar e un mormînt, umed, ca toate mormintele, acesta plin cu lapte de var […] în acest mormînt se bălăcesc groparii, Laertes, Hamlet, Regina, într-o enormă murdărie, căci viaţa şi moartea sînt şi aşa: umede, murdare“ (p. 203-204). Cu elogiile meritate: „spectacol de mare forţă“ (p. 203), „de mare capitală“ (p. 204). Text datat 24 iunie 2001, la 2 zile după avanpremiera cît o premieră.

M.P. va reveni cu un text de închidere a cărţii, scris după ce V.M. se stinsese din viaţă şi înaintea premierei oficiale (volumul – reamintesc – a apărut în succesiunea numerelor Apostrofului, ca 9/ 2001, pe luna septembrie). Portret al regizorului, reconstituire a întîlnirilor autoarei cu el, sub genericul rubricii Café Apostrof din revistă. Seara repetiţiei generale, fără spectatori, de pe 19 iunie. M.P. se refugiază în sala goală din faţa diluviului de afară: „Ploua cu găleata […] a fost una dintre cele mai mari furtuni de vară care a lovit Clujul“ (p. 241). Apa se infiltrează, începe să plouă şi pe scenă, acoperişul Teatrului Naţional trebuie reparat, încît poeta exclamaţiilor dramatice notează: „Oho! toată România are nevoie de o reparaţie generală, dar pentru asta e nevoie de bani, bani, bani“, ca şi pentru tipărirea volumului („nu ştiu cu ce bani îl vom plăti“, p. 242). Văzînd spectacolul, M.P. înţelege că „pe scenă era proiectată propria lui problemă [a lui V.M.]: moartea şi lupta lui cu moartea“ (Ibid.). A doua zi, în biroul directorial – întîlnire pentru un dialog şi pentru fotografii (prezenţa M.P. în ambele momente fiind consemnată şi de R.C. – v. p. 155, 156). Pe V.M. „Îl obseda premiera din toamnă şi-i cerea lui Ion Vartic să-i promită încă şi încă o dată că, dacă el însuşi nu va putea veni, va veghea acesta ca toate să fie în regulă“ (p. 243). E vlăguit de boală: „«Sînt obosit. Un Vlad Mugur obosit»./ Apoi a reluat:/ «Sînt obosit şi gras»“! (p. 247). Detalii din nou crude: „Nu-l puteam contrazice. Ştiam şi că e obosit, dar şi că aparenta lui îngrăşare nu e decît moartea lui, pe care o poartă şi şi-o creşte, ca pe o graviditate monstruoasă, în el. Ştiam că va muri curînd şi că el ştie că va muri curînd, şi asta complica teribil relaţia mea cu el. Ştiam că suferă, că în urmă cu două luni medicii pronosticaseră pentru el numai încă o lună de viaţă. Ştiam că în timpul repetiţiilor i se fac calmante. Ştiam că luptă cu moartea în fiecare celulă şi-l priveam cu spaimă şi cu respect pentru că el făcea deja ceva ce nu ştiu dacă eu voi fi în stare să fac: lupta cu moartea fără să se tînguie, fără să bolească, lupta cu moartea sa proprie, creînd din ea o operă de artă. Făcînd din ea un spectacol ce-i dezvăluia spaimele şi îi trăda nostalgia de viaţă: căci ce e felul în care începe spectacolul [ca o repetiţie – n.m. I.B.L.] decît expresia dorinţei lui Vlad Mugur de a fi mereu într-un teatru, într-o repetiţie perpetuă?“ (p. 248). Un tulburător, răscolitor poem tragic, încheiat cu verdictul implacabil: „«Vă aştept în septembrie», i-am spus, cu o enormă speranţă. Îmi plăcea, îmi era drag, voiam să îl mai văd. «Dacă am să pot», mi-a răspuns./ N-a mai putut“ (Ibid.).

Drept cortină finală – un Epilog tot sarcastic semnat de aceeaşi M.P. despre cum e cartea gata şi despre o anume superstiţie, ca şi despre lipsa resurselor financiare pentru tipărire, adică despre realitatea brutală cu care e obligată să se confrunte o capodoperă, arta, creaţia…

Să mai notez că la rubrica Revista revistelor, unde sînt preluate pasaje din „ecourile de presă“ ale Hamletului V.M., apare şi un mic text din gazeta mea de atunci. La plecarea lui V.M. Despre Hamlet, ultimul spectacol. Rînduri pe care nu mi le mai aminteam. Scrise… de mine, probabil?! (De verificat în dosarul cu dactilograme îngălbenite de vreme, de-acum – de necrezut! – un sfert de secol…)