Poeţii, de neînlocuit ca traducători

Traducătorii de reţete sau legi, care oricum nu aveau nici o distracţie traducând, pot deveni mai puţin necesari, însă niciodată traducătorul de ficţiune, mai ales poetul, nu va putea fi înlocuit de inteligenţa artificială, care n-are suficientă subtilitate şi imaginaţie, nu recunoaşte ironia sau omonimele, n-are nici urechea muzicală necesară refacerii unei creaţii. Chiar nerimată şi neritmată, aceasta răspândeşte o energie a curgerii, o atracţie între cuvinte care nu poate fi refăcută oricum în altă limbă. Arta începe în împletirea sugestiilor, sonorităţilor, înţelesurilor multiple, pe care doar situarea traducătorului pe aceeaşi treaptă a imaginaţiei şi intuiţiei cu creatorul o poate realiza. În ce priveşte poezia lui Baudelaire, ea e foarte directă, cu metafora prinţului norilor nelăsând loc altor sugestii, iar franceza este ea însăşi o limbă qui s’énonce clairement, cum ar spune Boileau, deci presupune incomparabil mai puţine dificultăţi de traducere decât în cazul unor poeţi germani, ca să nu mai vorbim de cei arabi, unde fiecare cuvânt poate avea zeci de înţelesuri şi sonoritatea e primordială. Nu m-a atras traducerea acestui poem până acum (dar am tradus şi publicat alte câteva din Baudelaire, între care Corespondenţe) şi din motivul că în ziua de azi poetul nu se mai recunoaşte în alegoria înaripatului devenit stângaci printre oameni, dimpotrivă, creatorul vrea să se implice acum în schimbările societăţii, moralităţii etc. Ancheta Dvs. mi-a inspirat această proprie variantă, cu păstrarea unor consonanţe identice în română (mers/ amers – mare/ amare) şi a unei cât mai fidele apropieri de original:

Ades, ca să se-amuze matrozii-n drumul lor,

prind albatroşii, mari păsări de pe mare

care-nsoţesc alene călătoria-n zbor,

a navei lunecând peste hăurile-amare.

Însă căzuţi pe punte, în doar puţine clipe

stângaci sunt ai azurului regi, şi-s de ruşine,

mila stârnind când marile, albele aripe

trase-s pe jos, ca vâsle nemânuite bine.

Cel aripat la drum, ce jalnic, prăpădit!

Ce caraghios şi slut frumosul de-altădat!

De-un marinar cu pipa la plisc e zgândărit,

altu-l maimuţăreşte pe şchiopul ce-a zburat!

Poetul e asemeni acestui prinţ din nori,

ce bântuie-n furtuni şi-şi râde de arcaşi;

dar jos, printre mulţimi de batjocoritori,

giganticele-aripe împiedică-ai săi paşi.

(Baudelaire, Albatrosul. Traducere de Grete Tartler)