Mirela Nagâţ, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…

Al treilea roman al lui Augustin Cupşa (3300 de perechi de palme, Bucureşti, Editura Trei, 2025, 368 p.) e şi cel mai complex din galeria lui prozastică. După debutul din zona experimentală, după al doilea, roman al copilăriei, şi excelentele volume de proză scurtă, mizele cresc acum într-o construcţie care flanează prin istoria unui secol. O Românie de azi, în care sunt surprinse mitingul diasporei din Piaţa Victoriei din 10 august 2018 sau realitatea migraţiei, şi care se uită în urmă, la generaţiile trecute, până la borna primului război mondial, punctul originar al statului unificat, într-un soi de bilanţ de ţară nescontat. Armătura e extrasă din viaţa autorului, care a mărturisit, de altfel, c-a topit în carte destinul unui bunic ajuns pe frontul de est în anii ’40, până la Stalingrad. Aceeaşi sursă biografică hrăneşte şi poveştile despre breasla medicală în timpul comunismului, cu sărăcia şi politica de deprofesionalizare suportate, transfigurând, de data aceasta, ceva din viaţa părinţilor medici. Însă alonja e mai amplă. Sigur, Augustin Cupşa depune mărturie despre lucrurile pe care le ştie, despre vieţile strămoşilor săi, dar montajul „centenar“ e unul sintetic, destul de sarcastic, iar incizia în ţesutul istorico-social, netă.

Convenţia narativă e aceea a unui roman de suspans, pretextul e o investigaţie, un aşa-zis reportaj de ţară în anul centenar, în care sunt angrenaţi un jurnalist şi o fotografă. Până la urmă excursul va fi unul în propriile lor biografii. Un aer generic, de exponenţialitate, suflă prin roman. Aceşti eroi care încearcă să înţeleagă trecutul n-au nume, pot lua identitatea oricăruia dintre noi, care s-ar angaja în acelaşi efort de comprehensiune. Motorul care declanşează povestea – găsirea unui subiect reprezentativ pentru reportaj – e calea de acces către istoria/istoriile celor mulţi, care se mulează sau distoneză cu istoria mare. Privirea jurnalistului pare înclinată să înregistreze eşecul prezentului; el vrea să scrie „despre meserii, despre ce fac oamenii“, iar în faţă ies recordurile surprinzătoare în negativ: „despre oengişti, despre asociaţii culturale care iau bani de la AFCN pentru experienţe imersive, copiate din Spania, despre iceriştii care ciocnesc vin spumant Zarea de Ziua Culturii Naţionale […], despre influenceri, despre instagramabili […] şi, bineînţeles, despre videochat, că despre asta e vorba. Tu ştiai că avem 400 000 de conturi în România? Ne batem la titlu cu Rusia şi Columbia, dar noi avem populaţia mai mică“.

Un autor omniscient, dar discret şi parcimonios, alege să pună în pagină doar acele trăsături necesare care să dea un profil stilizat al personajelor sale, fără psihologii detaliate. Sunt marcate doar episoade susceptibile de a genera un examen de conştiinţă. Ştim, de pildă, despre jurnalist că urmează să aibă un copil cu o franţuzoiacă de origine tunisiană, de unde o amplă chestionare a alterităţii.

Arhitectura cărţii jonglează cu două planuri narative, definite prin modulaţii diferenţiate. Prezentul e al unei proze de notaţie, picturală, o slow fiction, în care tăcerile, hiatusurile, crează spaţii de reflecţie şi decriptare. Trecutul, urmărind experienţa de război a unui ofiţer român, în cel de-al doilea război mondial, care luptă dincolo de Nistru, alături de nemţi, şi supravieţuieşte ca prin minune, e resuscitat printr-o scriitură mai previzibilă, cu un ritm narativ alert şi bruioane portretistice percutante, de factură am zice „clasică“. Înaintând în roman, o anumită tensiune interogativă persistă, căci de-abia după 150 de pagini, ne e devoalată legătura dintre cele două fire narative – ofiţerul e chiar bunicul matern al personajului central, jurnalistul. Spre deosebire de prezent, trecutul are un nume, bunicul Constantin Soreanu, după front, traversează tulburii ani de după instalarea regimului comunist, şi face o carieră de contabil.

Mai puţin asertiv, personajul central e o excelentă cutie de rezonanţă pentru ceilalţi, un catalizator de opinii. E, de fapt, o tehnică de relativizare a punctelor de vedere, înregistrând variabile răspusuri la o posibilă întrebare de felul „ce credeţi despre România şi evoluţia ei în timp?“. Răspund membri ai familiei, colegi de şcoală etc., şi de fiecare dată autorul are grijă să insinueze în discursul lor detalii maliţioase, poziţionări inadecvate sau resentimentare care să le menţină pe linia subiectivă, omeneşte „eronată“, şi astfel în niciun fel tezistă. Iată un exemplu al acestei dinamici: sub pretextul sugestiilor jurnalistice, mama eroului ajunge să facă un rezumat, usturător, al parcursului de ţară, subminat însă ironic de autor – „Îţi spun eu ce se întâmplă, dacă vrei să ştii cum a fost, boierii aveau bani de pe spatele ţăranilor şi şi-au făcut case desenate de francezi, pe urmă s-au făcut mai mult blocuri, ţăranii pe care i-au adus sovieticii de la ţară la oraş, să le facă educaţie, erau modeşti, că ştiau că nu şrtiu carte, şi le era frică de miliţie, de securitate, de partid. Şi copiii lor tot modeşti erau şi tot nu ştiau multă carte, dar se duceau la fabrică şi, dacă-i prindea Ceauşescu pe stradă ziua în amiaza mare, îi ducea la muncă sau puşcărie. Pe ăştia i-a prins revoluţia în blocurile de BCA de la şosea, fără bani, fără carte, fără posibilităţi. Şi s-au întors la ţară. Dar copiii lor sunt cei mai neruşinaţi. Pe ei nu-i mai interesează că nu ştiu carte, umblă cu blugii ăia căzuţi, de li se vede linia dintre buci“. E tirada unei femei, care concede totuşi că pe vremea comunismului „era rău altfel“. Această relativizare, această raportare nuanţată la memorie, generează o istorie „alternativă“, demitologizată. În aceeaşi linie citim şi discursul unui alt personaj secundar, prietenul din copilărie al jurnalistului nostru. El deconstruieşte câteva momente fondatoare ale trecutului naţional: România mare s-ar fi făcut printr-un noroc, primul război mondial ar fi fost dus de o armată nepregătită din cauza dezinteresului elitelor politice; iar dezinteresul şi corupţia s-au perpetuat, încât şi al doilea război mondial ar fost purtat tot cu tunul tras de căruţa cu cai, iar preţul, plătit de toţi românii ulterior. Ajungem astfel în punctul nevralgic al acestei reflecţii despe istoria noastră, sugerat de titlul care trimite la masa complice, pasivă, a celor aflaţi în cercul puterii, aşa-zise elite politice şi financiare, boieri altădată, care, de-a lungul timpului, au girat o conducere nedreaptă, malefică sau dictatorială. Sunt, simbolic, cele 3300 de palme care l-au aplaudat şi reconfirmat pe Ceauşescu la cel de-al 14-lea congres al partidului, în timp ce în restul Europei de Est bătea un vânt de libertate.

Când investigaţia atinge „spaimele părinţilor şi părinţilor lor“, deducem firul roşu al traumelor transgeneraţionale, transmise nu neapărat prin poveşti recirculate, cât prin iruperi ale inconştientului la descendenţi. La nivel macroistoric, un perpetuum al inechităţii sociale gravează stigmatul vulnerabilităţii celor mulţi, azi.

Dincolo de materia familială, asumată în construcţia romanului, lectura dezvăluie şi alte biografeme, la un nivel mai subtil. Cum e, de exemplu, acest soi de cameo, apariţia în poveste a scriitorului german Heinrich Böll, mult admirat de Augustin Cupşa. Perfect plauzibilă, se ştie că Böll a luptat pe teritoriul României şi-al Uniunii Sovietice în al doilea război mondial. Devenit personaj fulgurant, Böll „tot timpul grav, cu părul buclat“ are o scurtă întâlnire cu bunicul jurnalistului, locotenentul Constantin Soreanu, în retragere amândoi de pe front, undeva pe drumurile Ucrainei. Opera lui Böll, marcată de istoria nazistă, se va concentra în jurul unui mesaj umanist. Iar punctul simbolic în care Augustin Cupşa îşi întâlneşte maestrul în acest roman al României centenare e unul care ţine de condiţia literaturii: ca artefact şi construcţie ordonatoare, literatura reuşeşte să redea umanitatea, demnitatea, unei istorii dureroase.