elegie

 

şi viaţa ta cea atât de ascunsă

deghizarea momentelor de iubire în

aşteptări şi drumul

 

acela lung pentru tine, între dormitor

şi bucătărie, am ajuns să mă întreb abia acum

câte din gândurile tale au rămas şi astăzi plisate în covorul din casă.

 

căci ascultăm fără să auzim

şi irosim milioane de cuvinte într-o

viaţă să conspirăm ceea ce vrem să spunem.

 

te-am căutat în mine, tată, şi

iată, nestatornicia amintirilor,

fragilitatea acestor răsuciri şi

Dansatorul cu mii de feţe

ascunzând continuu ideea asta

atât de cumplită,

felul în care ne fragmentăm trăirile şi construim labirinturi fără final

dar la capătul lor, la capătul tuturor

acestor drumuri al căror sens ne scapă

 

mai mereu

 

cine suntem

şi cui îi foloseşte cu adevărat

darul minunat de a supune

 

aerul cu plămânii şi cu buzele

de a sprijini ochiul în lumină

 

şi pentru ce şi cu ce preţ

 

dacă ai simţit vreodată viaţa ca

zborul comprimat în sine al unei

săgeţi înainte să plece din

arc, ca o sămânţă a cerului.

 

ştiu acum că în tine s-au dat

toate luptele şi le-ai câştigat

timpul pe care l-ai petrecut cu

generalii tăi necruţători

 

Răbdarea, puhoaiele de

secunde imense, ele însele ascuţite

ca nişte spade,

oglindind mereu Soarele

 

întotdeauna Soarele

 

Acceptarea, câmpiile ei arse, salvate

de orice concluzii intermediare

 

Ironia şi toate felurile în care râsul tău s-a spart de marginea ferestrei

şi prin cioburile acelea te-ai iubit

şi apoi

Mama

 

Toţi generalii tăi au fost femei,

Tată

 

femeile astea fioroase care ne

ţin în viaţă cu armatele lor de mame şi mame ale mamelor lor

şi mâinile lor din care ţâşneşte

neiertătoare

Dragostea

obligându-ne cu delicateţe crudă

să fim şi să ştim fără tăgadă

în ciuda tuturor straturilor de

fard, în ciuda celor o mie şi un

milion de feţe ale Dansatorului

că suntem acum şi aici.

 

ştiu acum că ai avut salturile tale

şi te-ai întors de fiecare dată

şi chiar dacă sufletul tău s-a întors

zdrobit ai avut grijă de el

aşa cum mâinile tale săpau florile

sau amestecau primăvara albul

vâscos şi bolborosind

al varului.

 

a fost, tată, curtea noastră plină

de flori sufletul tău plecat şi

întors din moarte de atâtea ori?

 

***

 

atâtea ori în care te-au desfăcut

pe masa de operaţie

ţi-au tăiat sternul cu

mii de dinţi metalici rostogolind o

viteză ameţitoare spre pieptul

tău

şi erai gol şi erai singur

atâtea ori

 

ai decis în linişte şi slab

şi atât de expus micilor mizerii

prin care corpul ne obligă să

trecem ca să-l cunoaştem şi să

nu ne mai temem de el

şi astfel de nimic

atâtea ori în care te-ai încăpăţânat

să decizi în această

singurătate insuportabilă

 

oglindind mereu Soarele

 

ca în continuare, aşa,

tăiat şi închegat înapoi cu sforicele

chirurgicale şi sârmuliţe

să asculţi iar şi iar chemarea

din viaţă, în care faci lucrurile

să se mişte şi să suporte senin

schimbarea,

 

ştiind atât de intim că numai moartea

face grădinile intacte şi nesupuse

Putreziciunii,

 

moartea e acel tip de echilibru

perfect pe care îl caută Lumea

şi se roagă pentru el şi îl

caută în cărţile scrise de Dansatorul

cu un milion de feţe

şi toate sunt întoarse în afara

lucrurilor şi nu le cunosc

şi nu le îngrijesc cu mâinile lor

pentru că mâinile lor şi-au pierdut

ochii