Ştefan Melancu, Spiritul oriental al poeziei

Trilogia orientală, recenta antologie publicată de Mircea Petean (Editura Limes, 2025, cu o postfaţă de Andreea Hedeş) întregeşte un semnificativ triptic al trilogiilor sale poetice, urmând astfel Trilogiei transilvane din 2018 (însoţită de textele critice semnate de Andrei Terian şi Mircea Muthu, reluare, în fapt, a Cărţii de la Jucu Nobil I-II-III, 2003, prefaţată de Gheorghe Grigurcu) şi Trilogiei ligure din 2022 (cu o prefaţă de Ioan Holban şi o postfaţă de Ştefan Borbély). O apariţie editorială cumva aşteptată, prefigurată de volume anterioare, resfirate de-a lungul anilor printre alte cărţi de poezie, precum îndepărtatul în timp Ploi, zăpezi, felurite (1998), Lovituri de nisip (2004) şi Liniştea redusă la tăcere (2011). Totodată, antologia de faţă consolidează statutul unuia dintre poeţii reprezentativi ai literaturii actuale, definit printr-o remarcabilă disponibilitate de a îmbrăca în propria-i creaţie „registre“ multiple, fapt remarcat de criticul Ion Pop încă de la debutul editorial al lui Mircea Petean (în textul ce-i prefaţează Munţi şi zile, din 1981), analizând cu precădere poemul liminar şi subliniind, tocmai în acest sens, „coexistenţa mai multor tonalităţi. «Împrecaţie», «invocaţie» şi «cântec» ar compune această deltă desfăcută din albia comună a discursului, corespunzând, pe rând, detaşării de spectator ironic faţă de o lume redusă la gesticulaţia mecanic-grotescă, apropierii, pe de altă parte, de faţa umilă, fără străluciri aparente, a existenţei şi, în sfârşit, elogiul prezenţei, al Făpturii victorioase asupra derizoriului»“ – circumscriere cât se poate de exactă a „domeniului“ liric ce configurează de la bun început poezia lui Mircea Petean, cu ilustrarea unor trăsături purtate constant de autor de-a lungul creaţiei sale. Aşa cum actuală rămâne şi situarea pe care i-o face Nicolae Manolescu cu referire la acelaşi debut (într-un număr al României literare din 1982), subliniind – dincolo de disponibilitatea plurivocă a discursului („o fază a disponibilităţii multiple“) şi de prezenţa unor particularităţi precum „îndrăzneala în invenţie, insolitul metaforelor“ – un anume diagnostic estetic în raportarea îndeosebi la poezia congenerilor echinoxişti, într-o formulare de genul: „versurile seamănă, dar mai mult nu seamănă cu acelea ale echinoxiştilor“. O astfel de situare în spaţiul propriei generaţii este asumată de poetul însuşi, vorbind – într-un interviu din 2012 – de apartenenţa sa la optzecismul poetic, cu remarca însă a credinţei în „conceptul de generaţie de creaţie“, „centrat pe dominante estetice, iară nu circumstanţiale“, odată cu o anume delimitare de netăgăduit: „Stau, carevasăzică, pe creanga ardeleană a generaţiei ‘80. E adevărat. Dar şi mai adevărat e că stau pe o creangă solitară, căci am fost şi am rămas un însingurat“. Idee reluată şi nuanţată într-un semnificativ Argument ce prefaţează antologia de etapă Munţi şi zile, din acelaşi an 2012, vârful, de altfel, al poeziei sale: „Sunt un solitar solidar cu acei scriitori care au relativ devreme intuiţia «domeniului» hărăzit lor întru «administrare»“.

„Domeniul“ liric asociat Trilogiei orientale se hrăneşte dintr-o anume însingurare, precum cea invocată în poemul inaugural al volumului („atâta vreme nu m-a ostoit decât răcoarea / din cripta greierului// însingurat până la Dumnezeu“) ori din cea a lui Nicanor, un memorabil avatar poetic al autorului, cunoscut din cărţile sale anterioare – „însingurat/ în coliba de la marginea marginii“ (p. 94), şi din aceeaşi disponibilitate, subliniată mai sus, de a îmbrăţişa registre poetice multiple. Într-o aşezare, de această dată, în haina unui haijin şi, ca atare, sub spiritul oriental al poeziei. Un spaţiu poetic cu care Mircea Petean este familiarizat de multă vreme (vezi Însemnările din volumul publicat în 1998) şi ale cărui surse în creaţia sa le evidenţiază, pe larg, în prefaţa antologiei, intitulată Poezie şi tăcere. Sursele pe care ni le indică: sintagma coups de sable, dezvăluită în urma unei experienţe din studenţie şi ilustrată prin câteva versuri sub semnul unei adevărate iluminări de sine; descoperirea, în aceiaşi ani, a studiilor lui Eliade, din care redă, spre exemplificare, contopirea „sufletului individual“ „cu sufletul universului“ (sanscritele Atman şi Brahman, prezente, să ne amintim, încă în opera eminesciană); volumele de haiku dăruite de „Mili, sora mea“, citite şi recitite. Se adaugă acestora reluarea notelor despre haiku (din volumul amintit, din 1998), cu ilustrarea unei veritabile poetici a genului: cu definiţii lapidare ale haik-ului („liniştea redusă la tăcere. Liniştea este mundană, tăcerea – metafizică“); reliefarea specificităţii şi a unor principii integratoare – „Autenticitate (a percepţiei). Auroralitate (a limbajului)“, a tehnicii de creaţie (ilustrată prin redarea unui haiku din Bashõ, celebru pentru perfecţiunea expresiei poetice); alături de evidenţierea modului în care şi-a apropriat o astfel de poezie: scriind, la începuturi, tanka (haik-ul clasic) şi, ulterior, „în răspăr faţă de reguli“, pentru ca mai apoi forma să se impună „de la sine, odată cu adâncirea lecturii şi a meditaţiei“ – asociindu-şi, astfel, engramele spirituale ale speciei, care pot fi urmărite pe întreg parcursul Trilogiei orientale.

Antologia este structurată în trei părţi, cum anticipam deja la începutul acestor rânduri, Lovituri de nisip, cea mai întinsă, Liniştea redusă la tăcere şi În zori, fiecare dintre acestea subsumând în alcătuirea lor o serie de cicluri poetice, şi toate concatenate sub cupola unui întreg configurând o densitate tematică relevantă. Fără a intra în amănunte, de reţinut ca principale linii configurative: imaginarul „feţelor“ aşezate, sarcastic, sub existenţialul cotidian, redate între parodiere, satiră sau parabolă (pp. 21-40), cu căutarea „chipului“ ce „se surpă în sine“ şi cu relevarea, în fapt, a unor stări, trăiri, atitudini (precum în sugestivul poem de la p. 39); prezenţa „peisajelor“ ca stări de spirit diversificate, cu natura devenind „poemul ce se scrie singur“, sub imboldul elementarităţii redate prin „măduva plopului argintiu“, „lumina care vine din lut“, ploaia „dezvelind pietrişul originar“, „petele de zăpadă“ ce „joacă rolul/ zonelor de vid/ din peisajele chinezeşti“ sau al unei dimineţi „de noiembrie“ în „claritatea suprafirească/ a unui poem din epoca Tang“; cu „Asia sub frunte“, cu „teribile conflicte între cuvinte“ şi, compensatoriu, în translaţia natură – interioritate, în căutarea unui aşteptat „loc de har“, în vreme ce „înlăuntru oasele cad/ se agaţă-n fire de paing/ în trupul ca o casă veche“. Relevantă este şi aşezarea unora dintre poeme, precum cele din ciclul Urzeli, sub semnul unor poeme taoiste, cu preluarea insertivă, în cheie sapienţială, a unor gânduri şi reflecţii din Cartea despre Dao şi putere a lui Lao Zi. În timp ce, în ciclul Din zicerile lui Nicanor, anonimul transilvan, cunoscutul alter ego al poetului, dominantă devine reflexivitatea cufundată în oralitate şi asociată cu parodicul, şarja ori jocurile de limbaj cu efecte satirice (precum în poemul de la p.105), desfidând oroarea de cuvinte şi, în notă nietzscheană, deşertul pe care acestea îl incumbă („gura omului e o moară care face din cuvinte nisip –/ şi pe faţă-i joacă vipia deşertului“); cu relevarea „râvnitei zăbave numită statornicie“ ori a pustiei interioare („ia notă –zice/ ţi-s ochii ceţoşi/ gura cusută/ faţa pustie/ iar pe umerii aripilor condorului tău imperial praful e gros/ de două degete“). De remarcat, de asemenea, din aria tematică a altor poeme, marca nostalgică a discursului liric, prin biografeme ce redau întoarcerea spre sine, căutând simplitatea şi „amintirea luminii aurorale“ ori, şi mai mult, a cărţii „în care să vizezi ca într-o pagodă luminată“, odată cu conştiinţa faptului că „urmele stornicelor lovituri de nisip sunt înncrustate/ în piele/ chipul e ciuruit“. La fel cum, cu o relevanţă specifică în ultimele două părţi ale trilogiei, trebuie remarcate accentele apăsat biografice şi alăturarea unei baudelairiene invitation au voyage, odată cu impunerea ca marcă specifică, sub aspect stilistic şi al conţinutului, a mereu căutatei a ceea ce poetul numeşte „liniştea redusă la tăcere“ (ecou târziu al unei invocaţii, oximoronice – „Linişte vuindă, s-o îmbraci, de-a pururi“ – pe care o puteam citi, de altfel, încă din debutului editorial al autorului). Tăcere aşezată acum „între mine şi sinele meu“ şi totodată – doar astfel înţeleasă pe deplin – în spaţiul simplei elementarităţi şi al aurei divinităţii: „Doamne ce molcom/ ninge – linişte/ redusă la tăcere“. Aşadar, pentru a concluziona, tăcere şi poezie – reluând termenii-cheie ai prefeţei poetului, odată cu gândul întemeietor al acestuia din rândurile finale trimiţând la integrala trilologiilor sale şi deopotrivă la metafizica unei interogative salvări fiinţiale prin poezie: „Ajută poezia la mântuire?”