• Portretul Annei de Noailles, de Philip de László (1913).

Contesa Anna de Noailles, născută prinţesă „Bibesco Basaraba de Bancovan“ la Paris, în 15 noiembrie 1876, s-a stins tot la Paris în 30 aprilie 1933. A fost poetă şi romancieră de expresie franceză, provenită din familiile boierilor Bibescu şi Craioveşti din Ţara Românească, fiică a prinţului Grigore Bibescu-Basarab, fiul, la rândul lui, al prinţului român Gheorghe Bibescu (domn între 1843 şi 1848) şi al prinţesei Zoe Brâncoveanu. În 1897, s-a căsătorit cu Mathieu de Noailles (1873-1942), al patrulea fiu al ducelui de Noailles, şi au făcut parte din înalta societate pariziană. Cuplul a avut o fiică, Anne Jules (1900-1979). Anna de Noailles a scris trei romane, o autobiografie şi numeroase poezii. Temele poeziei – de un lirism pasional – sunt dragostea, natura şi moartea. Salonul său de la Paris atrăgea mai toată elita intelectuală şi mondenă, literară şi artistică a epocii, adică de la începutul anilor 1900: Edmond Rostand, Paul Claudel, André Gide, Marcel Proust, Maurice Barrès, Frédéric Mistral, Robert de Montesquiou, Paul Valéry, Jean Cocteau, Alphonse Daudet, Pierre Loti, abatele Mugnier sau Max Jacob. A fost prietenă apropiată a lui George Clemenceau. Împreună cu soţia lui Alphonse Daudet şi cu fiica lui Théophile Gautier, a creat premiul „Vie Heureuse“ (devenit mai târziu „Fémina“), prin care recompensa cea mai bună operă franceză în proză şi poezie. Ana de Noailles i-a inspirat pe mulţi pictori care i-au făcut portretul şi a devenit modelul unui bust de marmură făcut de Auguste Rodin şi expus azi la Muzeul Metropolitan din New York. Replici ale bustului (din bronz, argilă, ghips) se află Muzeul Rodin, la Muzeul d’Orsay şi la Muzeul Marmottan Monet din Paris. A fost prima femeie din istorie Comandor al Legiunii de Onoare. Academia Franceză a creat un premiu în onoarea ei. Liceul francez din Bucureşti îi poartă numele. (Ioan-Aurel Pop)

Il fera longtemps clair ce soir

Recueil: Le Cœur innombrable

Il fera longtemps clair ce soir, les jours allongent,

La rumeur du jour vif se disperse et s’enfuit,

Et les arbres, surpris de ne pas voir la nuit,

Demeurent éveillés dans le soir blanc, et songent…

Les marronniers, sur l’air plein d’or et de lourdeur,

Répandent leurs parfums et semblent les étendre;

On n’ose pas marcher ni remuer l’air tendre

De peur de déranger le sommeil des odeurs.

De lointains roulements arrivent de la ville…

La poussière, qu’un peu de brise soulevait,

Quittant l’arbre mouvant et las qu’elle revêt,

Redescend doucement sur les chemins tranquilles.

Nous avons tous les jours l’habitude de voir

Cette route si simple et si souvent suivie,

Et pourtant quelque chose est changé dans la vie,

Nous n’aurons plus jamais notre âme de ce soir…

Va fi-îndelung lumină…

Va fi-îndelung lumină pe-înserare.

Huietul viei zile se duce-încet şi piere,

Arbori, miraţi de-a nopţii nevedere,

Stau treji în seara albă şi-n visare.

Castanii-în cer, cu aur şi foi împovărate,

Împrăştie parfumuri şi pare că le sting;

Să nu cutezi să umbli, în aer se preling,

De teamă să nu tulburi miresme-însomnurate.

Din urbe, zumzet vechi acum soseşte …

Iar adierea lină înalţă pulberi fine,

Şi părăsindu-şi pomul ce-împodobise bine,

Pe calmele poteci în pace poposeşte.

Deprinşi nu suntem zilnic a vedea

Calea cea simplă şi ades urmată

Şi totuşi viaţa e-n ceva schimbată,

Ca-n seara asta suflet nicicând vom mai avea …