Dan Gulea, Retortele unei generaţii

Este un context potrivit pentru reeditarea Săpunului lui Leopold Bloom (1993) (Nora Iuga, Săpunul lui Leopold Bloom, roman, Editura Polirom, Colecţia „Top 10+“, Iaşi, 2025, 312 p.), amplu roman-jurnal intim din ultimii ani ai ceauşismului, observaţi din perspectiva unui cuplu de scriitori, Nora (uneori: Norica, pentru bârfitoarea madam Oprişan, vecina de bloc) şi George Almosnino, Nino, „poet şi animator cultural“, cum se prezintă fals-rituos – pentru că, în prezent, există nu doar o nouă traducere în română a lui Ulise (realizată de „artificierul“ Rareş Moldovan), ci şi o seamă de exegeze apărute în ultima vreme ale eruditului anglist Mircea Mihăieş: Ulysses 732. Romanul romanului, O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei, respectiv Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului – care duc mai departe, în contextul contemporan de interpretare, bibliografii exprimate, de exemplu, de un Andrei Brezianu sau de Radu Petrescu.

La momentul scrierii romanului (septembrie 1986–octombrie 1989, conform unei indicaţii paratextuale), traducerea lui Mircea Ivănescu apăruse de curând, iar ecoul ei era considerabil, mai ales într-o lume aparent amorţită, aflată sub o enormă presiune precum cea de la sfârşitul dictaturii; păstrând ceea ce este de păstrat, şi astăzi, mai cu seamă în preajma ediţiilor şi manifestărilor de tip centenar din Ulise (apărut la Paris, în 1922), există un alt siaj al receptării, caracteristic noii perioade din antropogen.

Adnotările la Ulise ale personajului principal, naratoarea, ating o seamă de locuri comune, precum snobismul şi neuitata sa pereche, inaccesibilul: „aoleu mult o s-o mai ţină aşa… poţi să înnebuneşti de plictiseală aş fi în stare să-mi bag mâna în foc că nimeni nu a avut răbdare să citească polologhia asta de la început până la sfârşit ce să fac m-am contaminat şi eu de snobismul lor cum se întâlnesc numai ce-i auzi Joyce în sus, Joyce în jos…“ Observaţiile despre lumea închipuită a intelectualilor sunt pertinente: „Ce uşor e să te compromiţi într-un cerc de intelectuali, ajunge să rosteşti Lancelot în loc de Tristan sau Sf. Augustin în loc de Francisc d’Assisi şi ţi se închid toate uşile, pentru că delictul de lipsă de cultură este mult mai grav decât delictul de lipsă de caracter“.

Dincolo de acest context joycean, ultimii ani ai comunismului sunt foarte complicaţi pentru viaţa literară autohtonă; apropiată de expresivitatea germană, traducătoare a literaturii şi filozofiei de la Nietzsche la Celan, Nora Iuga a cunoscut îndeaproape cea mai semnificativă mişcare a literaturii germane din România, Aktiongruppe Banat, aflată în deceniul nouă al secolului trecut într-o etapă de demantelare, instrumentată de autorităţi. În mod special a impresionat destinul lui Rolf Bossert (în roman, personaj cu numele Rolf B.), care îşi pierde viaţa într-un accident, la puţină vreme după ce reuşise să emigreze în Germania Federală; astfel, devine obsesivă o frază atribuită poetului ce formula titlul antologiei Vânt potrivit până la tare (1983): „În R., când vrei să faci saltul, plasa socială te prinde în ea şi te anihilează. În G., te înfăşoară complet până te strangulează“. Emigrând în aproximativ aceeaşi perioadă (pentru a traduce în termeni de naratologie, în timpul scrierii acestui roman al Norei Iuga), prezentaţi în text doar prin iniţiale, apar şi H[erta] M[üller] şi R[ichard] W[agner], din acelaşi grup al scriitorilor tineri de limbă germană, persecutaţi în România.

Acestei situaţii i se suprapune şi o criză de tip personal: mulţi dintre prieteni şi apropiaţi închid definitiv ochii în ultimul deceniu al dictaturii: Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Leonid Dimov – precum şi, mult mai devreme, Miron Radu Paraschivescu, cel care i-a descoperit pe mulţi dintre ei şi i-a încurajat la începuturile creaţiei lor, inclusiv pe Nora Iuga, în Povestea vorbii, supliment al Ramurilor craiovene.

Multiple profesiuni de credinţă pentru „noi, oniricii“, mai precis pentru „noi cei din ’68, care sfârşeam deceniul ca o generaţie lipsită de timp într-o naştere gălăgioasă şi premonitorie“, aduc o altă viziune asupra literaturii, care nu mai este dominată de expresivitatea neomodernistă; înşiruirea unor nume, parte a unui dicteu-automat („cea mai pură secreţie a fiinţei noastre necunoscute“): Miron Daniel Virgil Marius Leonid; expresii ale ospiciului, cu totul un adevărat alfabet al avangardismului generic, unde este filigranat şi „prietenul nostru cel mai fidel, poetul Constantin Abăluţă“, maestru al microuniversului.

În acest context se pot citi portretele următoare: „La restaurantul Casei Scriitorilor nu ne mai invită nimeni la masa lui. Nu mai e Daniel, nu mai e Virgil, nu mai e Marius […] Daniel, un copil palid, cu o căciulă rusească, cumpărând mere în Piaţa Amzei. Virgil, la Doi Mai, într-o cămaşă cadrilată, fâlfâindu-i deasupra blugilor, scoţând apă din puţ. Marius citindu-le prietenilor într-o cameră cu lumina în surdină un pasaj frivol dintr-o carte extrem de serioasă“. În mod special atrage atenţia abisul din prezentarea lui Marius [Robescu], pentru că este o trimitere la titlul acestui roman: „Clipe, infinituri de viaţă sensibilă, simţurile noastre reţin la întâmplare atât de puţin, atât de nesemnificativ […] Şi cu cărţile e la fel. De ce tocmai săpunul lui Leopold Bloom! Şi din Durell, de ce tocmai fetiţele prostituate, şi din Orbirea lui Canetti, de ce Fischer şahistul, şi din Malcolm Lowry, de ce Nux Vomica, şi din Gabriela Adameşteanu, de ce ochii pisicii cocoţată în copac, şi din Ţoiu, de ce rezistenţa materialelor, şi din Le Clézio, de ce şobolanul alb…“

Săpunul lui Leopold Bloom este astfel un simbol universal, suficient de versatil pentru a exprima stări şi sentimente, pentru a fi chiar o reprezentare a lumii în miniatură în mâinile unui personaj abrutizat, aflat în deplinătatea facultăţilor moderne.

Se adaugă expresivităţi urmuziene, întruchipate, de pildă, de José Algazi, bătrânul indiferent, sefardul observator impenitent al boemei artistice, adesea ascunzându-se în spatele unei cărţi, simplu pretext.

În aceeaşi logică de tip contrapunctic, trebuie notat, pe de o parte, portretul Sibiului, „oraşul ales, oraşul în care mi-ar plăcea să mor“, alături de Sibiul copilăriei, din care a asistat la trecerea celui de-Al Doilea Război Mondial („era un timp apăsător, un timp în care fiecare simţea vina în el, o vină fără obiect“), dimpreună cu mărturisirea: „a rămas pentru mine un oraş-retortă“. Pe de altă parte, Bucureştiul anilor ’80, implantat în realitate, cu demolări (felul în care au fost culcate la pământ biserica Sf. Vineri, Spitalul brâncovenesc), cozi la alimente, promiscuităţi de mahala: petreceri de nuntă din popor, care invadează cel puţin auditiv spaţiul intim, gândacii care se plimbă noaptea prin casă, într-o pronunţată secvenţă beckettiană.

Filtrarea prin literatură a Săpunului lui Leopold Bloom demonstrează o profesiune de credinţă de tip oniric, atentă însă la vuietul societăţii; cu atât mai importante sunt observaţiile de filozofie socială, inclusiv în contextul de astăzi: „tot ce este menit să satisfacă nevoia de cunoaştere şi informaţie atrage în mod inevitabil în primul rând tineretul, în special adolescenţii isteţi şi de provenienţă mediocră, fără pregătire intelectuală serioasă obţinută în familie şi fără nicio posibilitate de acces la valorile reale. Când lipseşte accesul la cultura adevărată, tocmai creierul viu, iscoditor se lasă mai lesne sedus de surogate culturale – din păcate tocmai indivizi dotaţi pot cădea astfel victime doctrinei politice şi subculturii“.

Săpunul lui Leopold Bloom este unul dintre cele mai bune romane, cu o formulă ce refuză încadrarea de orice fel: se pot găsi argumente, de pildă, pentru metatextualitate, pentru notaţiile intime, pentru critică socială – dar niciuna dintre aceste viziuni nu este în sine satisfăcătoare, ceea ce conferă acestui roman putere de reconfigurare, cu o factologie ce descinde din Ţiganiada, savant ticluită.