Ilona Duţă, Incursiune în „subpoezia“ Angelei Marinescu

Voce identificată cu travaliul desfăşurat în jurul epifaniei singularităţii psihice ca centru gravitaţional al unei poetici ritualizate, operând o sistematică reducţie la esenţă, Angela Marinescu a traversat mai multe generaţii poetice neclintită din propria celulă egologică (a autocunoaşterii prin poezie), în pofida disponibilităţii dialogării canonice şi sub-canonice cu neomodersnismul sau postmodernismul; căci „subliteratura“, „subpoezia“ este zona ţintită de poeta regresiilor esenţializante până la precizia instinctului şi a redutei ultime a propriului sistem osos (un fel de zid lăuntric de apărare). Legate printr-o asumare programatică a questei identitare, antologata Angela Marinescu şi antologatoarea Ruxandra Cesereanu se întâlnesc ca două vase comunicante în antologia apărută la Editura Cartier (2024), Angela Marinescu, îmi provoc poezia, eşecul şi moartea, antologatoarea deţinând codul acestei poetici cu miză individuantă din interiorul propriei experienţe creatoare, care vine în întâmpinarea materiei supuse selecţiei, reliefându-i liniile de forţă, arterele. Astfel, în prefaţa antologiei, este fixată gestica fundamentală a „ontologiei poetice“ a Angelei Marinescu la nivelul unei „violenţe autoîntemeietoare“, perfect convergente concepţiei sacrificiale despre poezie (expuse în mod repetat atât în texte poetice, cât şi în eseuri metapoetice): „Cine citeşte sau reciteşte poezia Angelei Marinescu desfăşurată de-a lungul timpului (din 1969 până în 2021) observă că atitudinea autoarei a fost aproape întotdeauna una autocognitivă în chip feroce, dar glacială, în glacialitate găsind poeta chiar forţa sa de autoanaliză stratificată, de la cerebru la corp. (…) Textele Angelei Marinescu au în mod statornic miza unei ontologii poetice: poezia sunt eu, aproape că rosteşte tranşant autoarea în fiecare volum al său. De aici o violenţă autoîntemeietoare utilizată sau instrumentată atât ca o formă de cunoaştere de sine (şi, evident, de trăire), cât şi de cunoaştere a lumii.“ (Cesereanu, p. 19)

Urmărită prin intermediul selecţiei de texte antologate, ecuaţia ontologică a identificării constante a poeziei cu propriul „eu“ îşi desfăşoară algoritmii într-o structură pe care extrasele reprezentative din opera poetică a Angelei Marinescu o fac vizibilă în articulaţiile de fond, semnalând focarele generatoare de tensiune psihică şi descărcările lor discursive. Detaliată în jurnal (Jurnal scris în a treia parte a zilei & Soldat. Umbre ale trecutului pe câmpul de lupta, Editura frACTalia, 2019), geneza scrisului survine ca mecanism de autoapărare (de rezistenţă şi subzistenţă) în faţa agresiunii externe, ceea ce determină recluziunea înlăuntrul trupului devenit deopotrivă mormânt (mai exact, rug al arderii supravegheate a cărnii psihice, al deconstrucţiei radicale de sine) şi matrice regeneratoare prin convertirea „energiei întunecate“ a descompunerii în energie albă a transgresării (de altfel, în aceeaşi prefaţă, Ruxandra Cesereanu precizează că „Acest întuneric psihic nu este unul perdant şi anihilant însă, ci unul energizant în sens poetic, după cum admite autoarea, structurator inclusiv cu ramificaţii existenţiale“ – Ibidem, p. 19). Regresia în fiziologic şi reducţia la esenţa instinctuală a reflexelor primare, produse în timpul „nevrozei“ din copilărie, se vor sublima ca mecanisme po(i)etice de individuare, sistemul osos şi instinctul transformându-se în fatum de fier al psihicului, cetatea interioară în care se dau bătăliile autodeconstructive extreme în vederea revigorării. De aceea, „structura“ pusă în scenă la nesfârşit („structura nopţii“ sau a interiorităţii nocturne, golite până la zidul de execuţie al scheletului) este reprezentarea metalică, fixă precum fixitatea carcasei proiectate ca o adevărată mandală, cruce a răstignirii lăuntrice, dar şi schemă ordonatoare. Centru de gravitaţie al gândirii poetice a Angelei Marinescu, volumul Structura nopţii (din 1979) este laboratorul anatomic unde se desfăşoară operaţiile chirurgicale ale accesării de sine prin segmentarea în şapte poeme (redate integral în antologie) care expun riguros matematic treptele catabazei către „atomul indestructibil“ căutat obsesiv cu „lama de cuţit“ a scrisului („Învăluitoare lamă de cuţit, rodul tău fulgerând în neant o clipă“ – II), transfigurat în „instrument spiritual perfect“ („Tăişul cuţitului meu / Devine instrument spiritual perfect.“ – IV). Teatru abisal cu o scenografie minimalistă şi, totodată, altar sacrificial, corpusul celor şapte poeme constituie mandala psihismului Angelei Marinescu (cercul, crucea, pătratul, încăperea cu cer de fier reprezintă formele luate de noaptea interioară, câteva variante ale „structurii“): pe această scenă, „oarba“, captivă între „masca de fier“ a „feţei“ (sau a egoului) şi „chipul adânc“, ascuns în întuneric (al sinelui), execută în transă rituri violente de separare, de însingurare şi individuare; extragerea „energiei pure“ din masa compactă de „energie întunecată“ prin rituri sacrificiale este un act poetic echivalent captării singularităţii centrale din dinamica găurilor negre („Rămâne, totuşi, cercul strâns şi eficace, / Materie, imaterie, imagine, mărginire dură, Materie comprimată şi densă / A cărei energie înseamnă putere (…) / Rămâne, totuşi, puterea energiei pure“ – II). Epifania „chipului sfânt“ („Chip sfânt, luptător cu instinctele putrede, / Tu, care te idealizezi pe măsură ce te dizolvi în noaptea / Cea mare, reînviind sensibilitatea şi haosul.“ – VI) desăvârşeşte cosmogonia poetică neagră a Angelei Marinescu, similară cosmogoniei elegiace a lui Nichita Stănescu, dar în sens invers: dacă epifania „Omului-fantă“, eclozat din oul negru al descompunerii spiritualizante este alegoria subiectului fisurat modernist, acest „chip înfipt în noaptea cea mai neagră“ ca singularitate individuantă a psihicului este „problema personală“ subculturală, subliterară, subpoetică pusă strict „La modul individual. Fapta este unică şi indivizibilă / Atomul indestructibil. Construcţia cea mai temeinică.“ (II); acesta este şi veritabilul punct de conjuncţie al poetei cu poeticile postmoderniste sau douămiiste, personalizarea atroce.

Din nucleul comprimat al poeticii sale formulat drept „structura nopţii“ (şi repercutat prin ritualuri geometrice de autoeviscerare cu „rigoare şi coerenţă“ în Blindajul final/ 1981 până la albirea la faţă din Var/ 1989), următoarele volume poetice decurg gradual, în sensul ieşirii autoreflexive gradate cu precizie nu atât din sine (întrucât o astfel de ieşire nu este posibilă la poeta „atracţiei faţă de centrul negru“ – III), cât în faţa sa, în Parcul (1991) unde exerciţiile spirituale continuă („În acest parc îmi voi încerca eficienţa / revoltei mele faţă de mine însămi“ – Parcul) fără a reuşi să iasă din arcul autoreflexiv („oglinda strălucitoare şi neagră ce nu poate fi învinsă“), în întîlnirile erotice mereu incomplete şi chiar mutilante (Cocoşul s-a ascuns în tăietură/ 1995, Blues 8 Parcul/ 1997, Tăcere sexuală / 2003). Într-un astfel de vortex poetic adâncit în jurul propriului „chip“, aşa-numitele Fugi postmoderne (2000) sunt, de fapt, contra-fugi, întrucât Angela Marinescu continuă să stea („Stau, în genunchi, în interiorul unui câmp pătrat / cu margini exacte“ – Fuga postmodernă XX), ţintuită în captivitatea aceleiaşi vieţi „de fier“ („viaţa mea personală este numai fier“ – ibidem) din care nu poate fi smulsă de relaxarea ludică postmodernă prin contemplarea scrisului; aşadar, autoreflexivitatea se transformă, conform ritualisticii sale, în autodevorare feroce (Îmi mănânc versurile / 2003), cea identificată cu poezia scoţându-şi la vedere organele („urmăriţi-mă pe mine. poezia mea sunt eu. / mă întind leneşă de-a lungul poeziei mele. plămânul stâng iese în afară plin de sânge ca un falus“ – Barman, dă-mi o cafea scurtă şi tare pentru ca să-mi pot transfigura acest poem opac.).

Inflexibilă de-a lungul tuturor avatarurilor sale, poeta auto-blindată în mandala propriului eu cu cele mai grele materii („fier“, „metal“, „piatră“) se auto-sacrifică la nesfârşit pe altarul poeziei (singura capabilă de arderi şi incizii psihice abisale) pentru a-şi accesa „atomul indestructibil“ al spiritului în faţa privirilor tuturor acelora care au nevoie de împărtăşirea unei autenticităţi absolute. Angela Marinescu enunţă rostul poeziei de a căuta resurse de viaţă sfâşiind masivitatea materiei sau comprimând-o până la punctul de maximă densitate al singularităţii individuale.