Savu Popa, Puiul de lup şi reverenda

Mai ştii tu, dragă frate, când preotul, bunicul nostru, ne povestise cum a învăluit un pui de lup în reverenda sa?

Era tânăr, tocmai plecase spre o cununie care urma să aibă loc în satul vecin. Îl rugase protopopul să-şi suplinească un coleg. Bunicul nu avea maşină şi nici nu găsise vreo căruţă care să-l ducă până la biserica de acolo. După ce stătuse cam două sferturi de ceas, la ieşirea din sat, tot aşteptând, se enervase, îşi trăsese poalele sutanei şi hotărâse să o ia la pas. Fiind încăpăţânat, mai ales că reverenda era nouă, alesese să meargă pe la marginea pădurii care lega cele două sate. Să treacă prin mărăcini şi buruieni, uneori mai înalte decât el, să calce pe bolovani, să simtă, prin talpa pantofilor cei noi, moliciunea pământului reavăn. În acea zi, ploaia izbise pământul cu o asemenea furie clocotitoare, pe care nimeni nu i-o cunoscuse până atunci.

Când să iasă din pădure, auzise nişte vaiete, tânguiri prelungi, ale căror tăişuri îi pătrunseseră până în adâncul inimii. Se oprise. Inima-i bătea cât zece toace la un loc. Ce să fie oare? Privise, agitat, în mai multe părţi. Nu văzuse pe nimeni şi nimic deosebit. Şi când vrusese să-şi continue drumul, numai ce zărise, în faţa lui, înconjurând un bolovan mai răsărit, o haită de lupi. Erau de toate mărimile şi vârstele. Îl priveau cu ochii mari, colţii la vedere, iar luna ce abia ieşise, le mângâia duios muchiile blănurilor reci şi întunecate ca inima pământului. Nu mai putea continua, ar fi fost, clar, un gest de sfidare. Ar fi riscat şi puţinul de suflu pe care-l mai avea şi care-l ajuta să vadă cât de cât înaintea sa. Nimeni nu mai mişca.

Dintr-o dată, bunicului îi atrăsese atenţia ceva. În mijlocul haitei, se afla un pui de lup, întins în iarbă, cu trupul inert, din care abia mai ieşea câte un fuior stins al respiraţiei tot mai împuţinate.

Cerul nopţii se lăsase jos de tot. Scânteia, amorţit. Orice sunet amuţise complet. Orice mişcare se-ndepărtase ani-lumină de acel loc. Respiraţia bunicului se subţiase ca un fir de păianjen care lega un cer de altul. Ochii lupilor, când erau îndreptaţi tăios asupra lui, cel care se afla-n faţa lor, când, spre cel căzut în iarbă. După câteva astfel de mişcări, bunicul îşi dăduse seama. Dacă nu-i ajuta, nu putea trece. Dar nici să se-ntoarcă, nu putea şi nu voia. Era pe viaţă şi pe moarte. Acum ori niciodată. Lupii priviseră din nou la el, apoi, la puiul tânăr care abia mai mişca, părea că iarba formează un vârtej care-i absoarbe treptat trupul muribund. Ochii lor, erau vreo patru, cinci, căpătaseră o luminescenţă ceţoasă, fantomatică. Se-ndreptaseră, din nou, asupra lui, apoi, asupra trupului din care ieşeau schelălăieli tot mai stinse. Se făcea tot mai târziu. Slujba ar fi trebuit să înceapă de mult. Poate că, acum, nuntaşii se risipiseră fiecare ca frunza-n volbura toamnei târzii.

Aşa că, dintr-o mişcare, şi-a dat jos reverenda, a lăsat-o-n iarbă, s-a aplecat, a smuls un mănunchi de iarbă deasă, şi-a şters cu el fruntea, gura, obrajii, apoi, s-a aplecat şi a şters reverenda. Era absorbit de un ritual, inconştient, care existase dinaintea lui şi pe care această întâlnire nefastă îl reactivase. Măcar de-ar fi avut, la îndemână, o bâtă sau altceva. Nimic. Totul dispăruse. Se evaporase. Nicio scăpare nu mai era posibilă.

Apucase, din nou, reverenda. O desfăşurase, o scuturase şi, cu paşi mărunţi, se apropiase de haită. Părea un toreador tăcut şi întunecat. Căpătase siguranţă, doar cât un bob de piper. Citise în ochii lor că, dacă e om bun şi vrea să îi ajute, se putea apropia. Şi aşa era. Cu cât venea mai aproape, lupii dădeau un pas în spate, lăsând liber locul în care se afla cel suferind. Liniştea nopţii se învâltora.

Bunicul se apropiase de lupul cel tânăr, se aplecase, întinsese reverenda pe pământ. Lupii ceilalţi, liniştiţi, chiar blânzi, se apropiaseră. Îl înconjurau acum. Dintr-o dată, aşa cum mărturisise bunicul, simţise o linişte cum nu mai avea să o simtă, după aceea, în toată viaţa lui. O linişte vegheată de o aură maternă. Îl proteja. Răsuflările fierbinţi, lupeşti, i se desfăşurau pe-ntreaga spinare, desenându-i liniile unei hărţi necunoscute, ocrotitoare şi clocotitoare, în acelaşi timp.

Asta îi dăduse curaj. Îşi întărise muşchii braţelor, îşi băgase palmele sub trupul muribund, nu era atât de greu, cum se aşteptase, îl ridicase în aer şi îl aşezase pe reverendă. Simţise multă căldură, ceva umed, poate era sânge, şi un strop dintr-o energie, provenită de la cel suferind, care i se scursese prin tot corpul, îl revigorase, îl întărise.

Îl învelise cât mai bine, ca pe un prunc nou-născut, în faldurile reverendei care se mărise, căpătase o nuanţă blândă. Nu se mai prea vedeau, pe suprafaţa ei, neagră, hieroglifele păcatelor. Apucase puiul de lup învelit, se ridicase în picioare şi, fără să le arunce vreo privire lupilor care, nemişcaţi, îl priveau, pornise în direcţia satului cu nunta.

***

Vrei să ştii acum ce legătură are toată această poveste cu Lichioasa, cu care suntem ceva neamuri îndepărtate şi care fierbe încontinuu ciorba de cărămizi? Ei, bine, află că într-o noapte veneam de la gară. Mă întorceam de la oraş. Se făcuse întunericul parcă plumburiu. Treceam pe uliţa ei. Dintr-o dată mă opresc. Simt un fum gros, înţepător că-mi dă târcoale. Nu sunt eu aşa de uşor de speriat. Nu cred nici în fantome, nici în alte spirite.

Când colo, printre golurile din gardul dărăpănat al Lichioasei ieşeau rotocoale de fum ca nişte braţe care-ncercau să mă prindă.

M-am apropiat. M-am aplecat cât să reuşesc să privesc prin gard în curte. Un iz de mucegai înţepător mă izbise până-n viscere. Ceea ce am văzut era să mă facă să pic pe spate, la propriu. Noroc că eram bine înfipt în călcâie.

Nu era nimeni prin preajmă. Sub un ceaun întunecat, focul îşi dădea ultimele suflări. Jerbe de jăratic săreau din ceaun şi nu numai. Dintr-o dată, din ceaun ţâşneşte o arătare care se mişcă haotic prin toată curtea. Când vine mai aproape de gard, mai să-mi pierd răsuflarea. Era un lup, un pui de lup agitat şi dezorientat. Simţea că se află cineva de partea cealaltă a gardului. Mă amuşina. Stăteam nemişcat. S-a apropiat puţin de gard, apoi, parcă ceva nevăzut îl chemase, căci se întorsese şi o rupsese la fugă. Cred că ieşise printr-un alt gard, cel care despărţea grădina de dealul Strigoiţei.

Se făcuse nevăzut. Parcă nici nu existase. Mă-ntrebasem, imediat, oare să fi fost cel din pădure, cel pe care bunicul reuşise să-l învăluie matern în propria-i reverendă?

(Fragment dintr-un roman în lucru, intitulat ,,Ciorba de cărămizi“)