Fulgencio Martínez s-a născut în Murcia, Spania, în 1960. A studiat filosofia şi filologia la Madrid. Conduce, din 1998, revista de critică şi creaţie literară Ágora-Papeles de Arte Gramático.

A publicat numeroase cărţi de poezie: Trisagio (1986), La docta ignorancia (1991), Libro del esplendor (1996), Cosas que quedaron en la sombra (2005), León busca gacela (2009), El cuerpo del día (2010), Prueba de sabor (2012), El año de la lentitud (2023), Cancionero y rimas burlescas (2014), Línea de cumbres (2019), La segunda persona (2021), Carta partida. Expoziţia temporară 2 (2024). Este, de asmenea, autorul unei cărţi de povestiri, El taxidermista y otros del estilo (2019), şi al unei antologii de poezie spaniolă actuală, La escritura plural. 33 poetas entre la dispersión y la continuidad de una cultura (2019).

Poeziile de faţă, inedite, fac parte din colecţia Spaţiu pentru o urnă. Expoziţie temporală 4.

 

Plimbare prin dragoste şi moarte (Paseo por el amor y la muerte)

 

Din profunda Franţă au mers

până la mare, şi s-au pierdut în timp.

Ea, o nobilă dezrădăcinată,

el, un student din Paris, la teologie.

Universitatea se închisese,

ardeau ca ruguri castele.

Sufletele lor s-au prins de mână

pentru a fugi de violenţa

lumii lor,

a oricărei lumi.

 

Unde au dispărut certitudinile mele (Dónde fueron mis seguridades)

 

Unde au dispărut certitudinile mele

lungile zile de mai s-au transformat în temeri

şi simpla vecinătate a pământului mi se pare

o companie de ajuns în această lume:

Pământul care este o aşteptare în fiecare zi,

o retezată rădăcină a stufoaselor angoase.

Poteca continuă dar fără noi

stelele pe cer îşi urmează năzuinţa de a cunoaşte

misterul care le mişcă spre nicăieri.

Dar acum fără noi, acum fără noi

fără valsul grav al chipului tău şi al meu.

Toate continuă pe cureaua lor de transmisie mecanică

înainte, tot înainte, împotriva junglei,

şi din nou, în fundal, revenind la originea lor.

 

Acea durere anterioară iubirii (Ese dolor anterior al amor)

 

O infinitate de oameni

populează această lume şi este firesc să

ne gândim că am fi putut trăi

fără să ne cunoaştem unul pe altul.

Doar acest gând ne uneşte

în cele mai pustii ore ale vinovăţiei

când niciunul dintre noi nu-şi iartă

a fi aprins arma uitării.

Aşa că nu va mai exista durere în afara celei

care curge prin apă, care răsună în fructe,

care coboară cu mareele şi se înalţă odată cu fluxul,

acea durere care cu poftă muşcă

seminţele lucrurilor ce se vor naşte,

acea durere alături de mamă şi de tată,

acea durere a întregului efemer din această lume.

 

Darul (El regalo)

 

Vieţile noastre

nu ne aparţin.

A te detaşa este prima înţelepciune.

Cum poate înţelege copilul

că darul său va trebui trebui să-l returneze?

 

Ultimele versuri (Últimos versos)

 

Plec. Nu simt rana.

Suntem, eu şi umbra mea, aceeaşi relicvă.

 

Las în urma mea partea mea de durere

şi acele ore fericite fără explicaţie.

Privesc cu mâinile mele alerte

ecoul lucrurilor care îmi spun: adio.

 

Am atâta tristeţe în profunda mea carne

încât n-aş fi în stare să o numesc

până la ultimul catharsis.

 

Somnul dur al morţii

a venit să mă viziteze

sub forma unei gazele.

O gazelă îmbătată de convorbirile mele

bea în sfârşit din sufletul meu

în timp ce eu o călăuzeam, o corectam,

îi povesteam în vis despre sinele meu mai bun.

Ea în sângele meu rămâne

iar moartea şi viaţa de acum sunt doar hrana ei.

 

Coasta apusului (Costa del atardecer)

 

Încă o zi soarele se întoarce în regatul său

invizibil iar eu îi însoţesc rana roz

cu privirea, ca într-un ritual privat,

căci în fiecare seară vin să-i iau pulsul

iar el mă lasă să curg în apa găoacei sale

când mai rămâne la orizont,

spre vest, doar semnul plecării lui,

Gust mierea, ating jarul galben

şi curând abia roz, şi dispare.

 

Totul este confuz (Todo es confuso)

Cu excepţia pântecului tău

totul este confuz.

Miguel Hernández

 

Suntem o conversaţie.

F. Hölderlin

 

Aşa cum câinele fuge de vâsc

din cauza otrăvii sale, refuzăm să conversăm.

Refuzăm să inventăm canale

inteligente, care să-i înapoieze

surâsul încruntării. Totul este confuz;

moare dialogul ca un glob

ce se îneacă în abis tot mai adânc.

Şi totuşi,

din via ta, iubito, vin

cu ochii limpezi de umbre,

nu avem nevoie de cuvinte

mai mult decât sticletele maestru al cântecului.

 

Traducere în limba română de Felix Nicolau, profesor la Universitatea din Granada (Spania)