Fulgencio Martínez s-a născut în Murcia, Spania, în 1960. A studiat filosofia şi filologia la Madrid. Conduce, din 1998, revista de critică şi creaţie literară Ágora-Papeles de Arte Gramático.
A publicat numeroase cărţi de poezie: Trisagio (1986), La docta ignorancia (1991), Libro del esplendor (1996), Cosas que quedaron en la sombra (2005), León busca gacela (2009), El cuerpo del día (2010), Prueba de sabor (2012), El año de la lentitud (2023), Cancionero y rimas burlescas (2014), Línea de cumbres (2019), La segunda persona (2021), Carta partida. Expoziţia temporară 2 (2024). Este, de asmenea, autorul unei cărţi de povestiri, El taxidermista y otros del estilo (2019), şi al unei antologii de poezie spaniolă actuală, La escritura plural. 33 poetas entre la dispersión y la continuidad de una cultura (2019).
Poeziile de faţă, inedite, fac parte din colecţia Spaţiu pentru o urnă. Expoziţie temporală 4.
Din profunda Franţă au mers
până la mare, şi s-au pierdut în timp.
Ea, o nobilă dezrădăcinată,
el, un student din Paris, la teologie.
Universitatea se închisese,
ardeau ca ruguri castele.
Sufletele lor s-au prins de mână
pentru a fugi de violenţa
lumii lor,
a oricărei lumi.
Unde au dispărut certitudinile mele
lungile zile de mai s-au transformat în temeri
şi simpla vecinătate a pământului mi se pare
o companie de ajuns în această lume:
Pământul care este o aşteptare în fiecare zi,
o retezată rădăcină a stufoaselor angoase.
Poteca continuă dar fără noi
stelele pe cer îşi urmează năzuinţa de a cunoaşte
misterul care le mişcă spre nicăieri.
Dar acum fără noi, acum fără noi
fără valsul grav al chipului tău şi al meu.
Toate continuă pe cureaua lor de transmisie mecanică
înainte, tot înainte, împotriva junglei,
şi din nou, în fundal, revenind la originea lor.
O infinitate de oameni
populează această lume şi este firesc să
ne gândim că am fi putut trăi
fără să ne cunoaştem unul pe altul.
Doar acest gând ne uneşte
în cele mai pustii ore ale vinovăţiei
când niciunul dintre noi nu-şi iartă
a fi aprins arma uitării.
Aşa că nu va mai exista durere în afara celei
care curge prin apă, care răsună în fructe,
care coboară cu mareele şi se înalţă odată cu fluxul,
acea durere care cu poftă muşcă
seminţele lucrurilor ce se vor naşte,
acea durere alături de mamă şi de tată,
acea durere a întregului efemer din această lume.
Vieţile noastre
nu ne aparţin.
A te detaşa este prima înţelepciune.
Cum poate înţelege copilul
că darul său va trebui trebui să-l returneze?
Plec. Nu simt rana.
Suntem, eu şi umbra mea, aceeaşi relicvă.
Las în urma mea partea mea de durere
şi acele ore fericite fără explicaţie.
Privesc cu mâinile mele alerte
ecoul lucrurilor care îmi spun: adio.
Am atâta tristeţe în profunda mea carne
încât n-aş fi în stare să o numesc
până la ultimul catharsis.
Somnul dur al morţii
a venit să mă viziteze
sub forma unei gazele.
O gazelă îmbătată de convorbirile mele
bea în sfârşit din sufletul meu
în timp ce eu o călăuzeam, o corectam,
îi povesteam în vis despre sinele meu mai bun.
Ea în sângele meu rămâne
iar moartea şi viaţa de acum sunt doar hrana ei.
Încă o zi soarele se întoarce în regatul său
invizibil iar eu îi însoţesc rana roz
cu privirea, ca într-un ritual privat,
căci în fiecare seară vin să-i iau pulsul
iar el mă lasă să curg în apa găoacei sale
când mai rămâne la orizont,
spre vest, doar semnul plecării lui,
Gust mierea, ating jarul galben
şi curând abia roz, şi dispare.
Cu excepţia pântecului tău
totul este confuz.
Miguel Hernández
Suntem o conversaţie.
F. Hölderlin
Aşa cum câinele fuge de vâsc
din cauza otrăvii sale, refuzăm să conversăm.
Refuzăm să inventăm canale
inteligente, care să-i înapoieze
surâsul încruntării. Totul este confuz;
moare dialogul ca un glob
ce se îneacă în abis tot mai adânc.
Şi totuşi,
din via ta, iubito, vin
cu ochii limpezi de umbre,
nu avem nevoie de cuvinte
mai mult decât sticletele maestru al cântecului.
Traducere în limba română de Felix Nicolau, profesor la Universitatea din Granada (Spania)