Radu Constantinescu, Mireasma romanelor de altădată

Mistere din Bucureşti, Catastihul amorului, Brazi şi putregai…Cine îşi mai aminteşte de aceste romane care, în urmă cu 150 de ani, făceau deliciul cititorilor împătimiţi? Doar istoricii literari care, prin natura meseriei lor, „şterg colbul de pe cronice bătrâne“, încercând să desluşească miresmele trecute ale unor scrieri uitate. Unul dintre aceştia este şi Constantin Cubleşan al cărui volum, Începuturile romanului românesc, Editura Emia, Deva, 2025 se află acum în librării.

Reluare a unei mai vechi cercetări, studiul pune în evidenţă preocupările criticului consacrate zorilor romanului ca gen literar distinct, în literatura română. În introducerea lucrării, autorul precizează că, deşi specialiştii sunt unanim de acord că acest gen epic şi-a făcut apariţia la noi cu întârziere, aceasta „trebuie luată ca relativă şi, mai ales, ca firească“. Condiţiile sociale specifice – dezvoltarea economică, analfabetismul populaţiei, scrierea cu caractere slavone, organizarea învăţământului etc. – sunt tot atâţia factori perturbatori ai impunerii prompte a genului. Succesul său la public avea, însă, să fie şi la noi (ca în lumea întreagă) fulminant. Asaltul speciei literare respective, subliniază autorul, va arde rapid etapele, recuperând întârzierea cu care se ivise în literatura noastră. El distinge, în acest sens, trei etape de evoluţie: etapa pionieratului (de la Elvira sau Amorul fără de sfârşit, din 1845, până la Ciocoii vechi şi noi, din 1863.), urmată de o nouă epocă pentru romanul românesc, „ce va duce până la creaţiile unor Duiliu Zamfirescu şi Ioan Slavici, care pun bazele romanului obiectiv-realist, a cărui încununare o va face Liviu Rebreanu, la începutul deceniului al treilea al secolului XX“.

Studiul este construit pe două paliere complementare. Primul, Orizonturi, propune o trecere cronologică în revistă a cercetărilor de istorie literară consacrate acestei problematici, începând cu jalonările lui Nicolae Iorga din a sa Istorie a literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, continuând cu primul şi cel mai cuprinzător studiu despre Începuturile romanului românesc, datorat lui Teodor Vârgolici şi publicat în 1956 şi ajungând la cercetările lui Paul Cornea, cel care a împins data incipientă a începutului… începuturilor cu trei ani mai devreme, identificând primul nostru roman naţional într-un text intitulat Radu al VII-lea de la Afumaţi, publicat în 1846 la tipografia Colegiului Sf. Sava din Bucureşti. Textele din această secţiune sunt mici portrete, schiţate cu empatie şi cu o bună cunoaştere a profilului intelectual al unor colegi de generaţie ai autorului, însoţite de analize ale lucrărilor acestora consacrate temei, cu definirea succintă a contribuţiilor originale aduse de fiecare. Spre exemplificare, spicuim din concluzia capitolului dedicat lui Nicolae Manolescu: „Studiul său este extrem de interesant prin punerea acestuia în contextul general al literelor de la noi şi în Occident, dar, mai ales, prin depistarea, prin identificarea în operele acestea a unor procedee sau măcar intenţii de tratare şi rezolvare artistică, ce-şi vor afla împlinirea peste timp, în scrierile actuale, moderne, stabilind astfel fire de legătură şi de continuitate în exerciţiul romanesc din literatura română“.

Ni se propun mai multe astfel de crochiuri (între care amintim pe cele consacrate lui Şt. Cazimir, D. Păcurariu, Mihai Zamfir, Mircea Zaciu, Dinu Pillat), cu numeroase informaţii inedite pentru cititor, dar şi pentru istoricul literar.

Cea de a doua secţiune a cărţii, Repere, trece în revistă cele mai cunoscute, interesante şi valoroase romane din zorii literaturii noastre, consemnate în paginile istoriilor literaturii. Între ele, Tainele inimii de Mihail Kogălniceanu, Manoil şi Elena de Dimitrie Bolintineanu, Duduca Mamuca şi Ursita de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Autorul nu se limitează la nararea concentrată a subiectului, spre folosul cititorilor care nu au acces la textele vechi, ci oferă un spaţiu generos „biografiei“ lucrărilor respective, sintetizând roadele cercetării de specialitate întreprinse de-a lungul deceniilor. Cine îşi imaginează că răsfoirea unor pagini prăfuite este o preocupare anostă se înşală. Pentru istoricul literar, identificarea unui titlu, precum şi stabilirea certă a paternităţii sale este o cercetare pasionată, quasi detectivistică. Constantin Cubleşan prezintă cu detalii savuroase cazul romanului Istoria lui Alecu de Ion Ghica, crezut multă vreme pierdut, deşi Alecsandri face vorbire despre el într-o scrisoare către Alecu Hurmuzaki, indicând chiar autorul – Ion Ghica. Romanul, nepublicat la vremea sa, a fost identificat printre manuscrisele Academiei Române abia în 1955, de D. Păcurariu.

Cea mai amplă şi cuprinzătoare analiză este consacrată, aşa cum este şi firesc, romanului Ciocoii vechi şi noi. Aplecat de ani buni asupra subiectului (monografia dedicată lui N. Filimon datează din 2003), autorul are toate informaţiile pentru a realiza o panoramă a receptării critice a romanului, de-a lungul unui secol şi jumătate. Urmărind destinul său critic, Constantin Cubleşan îşi exprimă surprinderea că importante personalităţi ale momentului (Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu) au ignorat cartea proaspăt apărută. Explicaţiile oferite, riguros argumentate pe baza considerentelor sociale şi politice ale epocii, conturează un tablou literar expresiv şi exact. Abia studiul lui Nicolae Iorga, de la începutul secolului XX, impune adevărata dimensiune a lui N. Filimon în literatura nouă, comentariile critice ulterioare (Perpessicius, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Eugen Simion etc.) fiind din ce în ce mai numeroase şi mai aplicate.

Imaginea anilor de început ai romanului românesc, aşa cum rezultă ea din studiul lui Constantin Cubleşan, este cea a unui spaţiu cultural golaş, pavat cu entuziasm şi cu bune intenţii, dar cu realizări artistice modeste. Şi totuşi, aşa cum pe bună dreptate subliniază autorul, notabil este faptul că pionierii romanului au avut intuiţie, au lansat teme şi motive, tipologii specifice epocii pe care o ilustrează şi pe care le vom găsi mai apoi dezvoltate şi tratate, cu o altă amploare analitică şi de pe alte orizonturi de împlinire estetică, superioare, la romancierii noştri de după 1900. Iată de ce, readucerea în atenţia actualităţii a miresmelor romanelor de altădată este nu doar un gest de galantă indulgenţă, ci unul salutar, de îndreptăţită reconsiderare şi rejudecată critică, mai obiectivă, din perspectiva oricărei retrospective de istorie literară.