Ion Vartic, „Curtezana, amazoana şi sfînta“

Home > Arhivă  > 2025  > Anul XXXVI, 2025, nr. 9 (424) > Ion Vartic, „Curtezana, amazoana şi sfînta“

• Doti şi Radu Stanca (colaj fotografic de Marta Petreu şi Edit Fogarasi).

Inspirat de faptul că o companioană a cerchiştilor trece prin Sibiu, Radu Stanca distinge, cu această ocazie, în psihologia feminină trei stadii evolutive: „Cele trei trepte de desăvîrşire a feminităţii: curtezana, amazoana şi sfînta“ (vezi scrisoarea lui către Negoiţescu din 17 septembrie 1946). Nu e aici, cum uşor ne-am putea înşela, reflexul unei gîndiri frivole. Ar însemna să nu ţinem seama, de pildă, că, în 1934, companioana recunoscută a lui C.G. Jung, patriciana Toni Wolff, ţinuse – la Clubul de psihologie din Zürich – o conferinţă intitulată Reflecţii despre procesul de individuaţie a femeii, unde configurează patru forme psihice feminine: mama şi soţia, hetaira, amazoana şi femeia medială[1]. Pare să fie o preocupare în mediile culturale germane, deoarece, cu un deceniu înainte, Robert Musil publicase trei povestiri despre trei femei „cu un rol decisiv în destinul cuiva şi mult aşteptate“. Ecouri ale conferinţei Toniei Wolff puteau să ajungă la Stanca din mediul saxon sibian ori din discuţiile lui cu Blaga (impregnat de teoriile jungiene) şi Liviu Rusu (mai întîi psiholog ca formaţie) ori de la cursurile şi seminariile de psihologie pe care le-a audiat în timpul studenţie sale. După cum poate fi vorba, însă, numai despre o coincidenţă. Cu atît mai mult cu cît, în tinereţea lui donjuanistă, el schiţează şi o altă tripartită tipologie feminină, sugestivă şi nu prea greu de descifrat: „femei-ciută“, „femei-piersică“ şi „femei-clopot“[2].

Companioana cerchistă de care pomeneam mai sus, revăzută de scriitor, îl dezamăgeşte acum profund: „N-am găsit la ea nimic din ce găsisem odinioară. Nici măcar acel aer de desfrîu, care ni se părea unora din noi nu lipsit de humor. În fond, cerchismul de care ni s-a prevalat e o fasoneală a ei, căci îi lipseşte tocmai gustul antiburghez al aventurii erotice. Micile ei cochetării nu sunt altceva decît simple obrăznicii sexuale. Ai sfătuit-o bine: să se mărite. Nu va reuşi niciodată să fie o femeie de lume şi mai puţin o curtezană, cum o sfătuiam eu să încerce să fie“. Din referirile risipite prin epistolarul lui, îmi dau seama că pentru Stanca înţelesul de „curtezană“ e aproape de acela de hetairă de la vechii greci, fiind vorba de un tip psihic şi spiritual de femeie independentă, cu înzestrare artistică sau măcar prezentă constant în mediul cultural, surprinzînd prin eleganţa ei artistică în maniere şi comportament. Precum a fost Frine, însoţitoarea şi modelul lui Praxiteles sau, în modernitate, Ninon de Lenclos, femme de coeur şi literată, poreclită „sfînta patroană“ a curtezanelor. Sau cum a fost curtezana veneţiană din vremea lui Carlo Gozzi. Ca eroină, Frine făcea, de altfel, parte dintre „proiectele îndepărtate“ teatrale ale lui Stanca. Să revin, însă, la exemple epistolare ilustrative. Astfel, Stanca o urmăreşte, încîntat, cu privirea, în Sibiul morn al anilor proletari, pe o celebră balerină a vremii: „Ida îşi plimbă legănătoru-i fum pe străzile Sibiului…“, dar apoi, cîţiva ani mai tîrziu, observă, dezvrăjit, că aceasta îşi pierde farmecul, prinsă într-o idilă „inexplicabil păşunistă“, premaritală, cu un balerin: dintr-o „naiadă şerpuitoare“, ea a devenit o „plată gospodină“. În acelaşi spirit, o sfătuieşte pe o cerchistă, din a doua promoţie – supranumită de prieteni „Baba“, adică „Păpuşa“ în maghiară şi, deci, cu pronunţia adecvată, „Bobo“, devenită mai tîrziu istoric de artă – să-şi păstreze independenţa spirituală de tip curtenesc: „Nu te mărita cu nici un preţ. Eşti sortită să jertfeşti altfel pe altarul Afroditei. Tu trebuie să fii o preoteasă, nu o supusă oarecare“. În sfîrşit, o referire, tot semnificativă, la Maud Mary, actriţă bucureşteană de teatru şi varietăţi, cu un pseudonim princiar, retrasă în mod misterios în Sibiu, pentru care celebrul cîntăreţ interbelic Cristian Vasile a făcut o pasiune fatală ce l-a ruinat: „…ea nici nu mai e deloc interesantă. Marea curtezană s-a volatilizat într-o mămică stupidă, cu griji funcţionăreşti pentru bebeluşul amant“.

Scrisoarea din 17 septembrie 1946 trimisă de Stanca lui Negoiţescu e una dintre cele mai neobişnuite din întregul Roman epistolar. Părînd că şi-a încheiat consideraţiile în jurul profilului curtezanei, trece brusc la analiza Filosofiei în epoca tragică a grecilor, remarcînd, totodată, influenţa decisivă a lui Nietzsche asupra lui Blaga. Iar apoi, la fel de abrupt, trece „la altceva“, adică la nararea modului insolit în care i s-a revelat, de curînd, latura de umbră a femeii, aceea ilustrată, arhetipal, de Circe: „De cîtva timp am cunoscut, în împrejurări stranii, o femeie sub a cărei diabolică tiranie încă mă aflu. Toată povestea mea ţi se va părea o născocire, dar totul e, cuvînt de cuvînt, real“. Aflat la Schitul Păltiniş, dimineaţa devreme, într-o poiană, unde se află ruinele conacului contelui Teleki, zăreşte „o femeie goală alergînd prin iarbă înrourată, modelînd în aer un dans senzual, aruncîndu-şi apoi, în trecere, picioarele în apa izvorului“. Întrebînd-o, surprins, cine este, nimfa, observînd cartea lui Virgiliu pe care el o ţine în mînă, exclamă: „Una din fiicele zeiţei Diana“. E, pe loc, subjugat: „Sunt complect sub porunca ei“. Şi imediat ne dăm seama că el defineşte, de fapt, aici, al doilea tip de femeie din tripticul enunţat încă în debutul scrisorii, anume, foarte explicit, amazoana: „Ca fizic, seamănă perfect cu imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre Penthesileea. E o frumuseţe în care se presimte tremurul crupei cavaline şi brioul dezlănţuit al galopului ei“. Nu lipseşte nici elementul tipic pentru o curtezană, deşi acesta rămîne aici secundar: „În plus, femeia e dublată de un gust vestimentar care îi pune în relief întreaga ei frumuseţe“. Dată ca fiind reală şi, deci, meritînd să fie împărtăşită epistolar, povestea pare să fie, de fapt, un ambiguu incipit de proză mateină, ceva între Remeber şi Corydon: „Nu cunoaşte pe nimeni în Sibiu şi toţi cei care m-au văzut cu ea nu mă mai slăbesc cu întrebările. Nu vrea însă să ştie de nimeni şi m-a avertizat că orice voi vorbi despre ea va avea darul să ne despartă. Numele pe care mi l-a dat, dacă e cel adevărat, nu are importanţă“. Dar, oarecum întrevăzut printr-o experienţă livrescă, în prim-plan rămîne contactul halucinat, direct, cu latura tenebroasă a feminităţii: „Adeseori mă întreb dacă nu e totul un rezultat al unei imaginaţii bolnave. Dar nu, trăiesc real o aventură din cărţi. Prinţesa de Clèves, Messalina, Salomeea, Electra, Renate, Ioana d’Arc, toate aceste femei infernale ni s-au făcut cunoscute abea prin făptura tirană sub a cărei teroare erotică mă zbat“. Moment în care, totodată, în narator se demască, satisfăcut, scriitorul: „Spiritual, aventura îmi e nespus de fecundă. Niciodată nu am fost străbătut de efluvii mai puternic inspiratoare ca acum. Totul e să aştept clipa cînd vor putea germina pe hîrtie“[3].

Toate aceste lucruri definite eseistic şi trăite mai mult imaginar se actualizează, în modul cel mai surprinzător, prin întîlnirea lui cu actriţa Doti Ghibu. Proaspătă absolventă a Academiei (fostă Regală) de Artă Dramatică şi angajată imediat la Teatru Naţional, ea locuieşte, în 1948, în inima Clujului, pe strada 6 Martie (fostă şi redevenită azi Iuliu Maniu), nr. 38. O stradă prea bine cunoscută lui Radu Stanca, a cărui familie a locuit tot pe aceeaşi stradă, la nr. 31, din 1922 pînă la cedarea Ardealului în 1940. Întîlnind-o acolo, în iunie 1948, el are brusc o revelaţie tipică pentru donjuanismul lui special, întreţinut şi de potenţialităţile sale neobişnuite de îndrăgostire continuă. Tipologic, Stanca nu corespunde Don Juan-ului originar, spaniol, cu reverberaţii pînă la cel mozartian, ci aceluia romantic, care, trecînd de la o femeie la alta, îşi caută, de fapt, perechea ideală:

• Desen de Horaţiu Mălăele.

Nu găsesc cuvîntul miraculos căruia să-i pot încredinţa întreagă emoţia pe care o încerc cînd mă gîndesc la scurta – dar pentru mine – nepreţuita noastră întîlnire. E, într-un fel, această emoţie, un sentiment de plenitudine, asemeni aceluia trăit la desăvîrşirea unei împliniri de mult aşteptată. Şi nu ştiu cum aş putea să-ţi traduc mai fidel în cuvinte strania tulburare interioară care mă stăpîneşte cînd mă gîndesc la această împlinire, de mine o! de cînd rîvnită, şi care totuşi m-a surprins prin ineditul ei. Sunt, în genere, destul de fatalist ca să văd în toate şi o mînă predestinatoare şi, iartă-mă dacă îndrăznesc să cred că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, faptul că te-am cunoscut – ideală întruchipare a plăsmuirilor mele teatrale – nu e ceva întîmplător. Însăşi ciudata presimţire că voi întîlni, în sfîrşit, în carne şi oase, o amică, dorită în scrisul neîmplinit, presimţire cu care am coborît în Cluj, apoi acea necesitate de a trece neapărat pe la voi, deşi nu ştiam că acolo te voi găsi, îmi apar acum ca semne ale unei voinţe care m-a pus în preajmă-ţi şi care desăvîrşeşte, dincolo de mine, hotărîri de mai-nainte temeinicite, tulbur presimţite.

 

Mai clar spus, e androginia donjuanescă împlinită, conformă comediei lui tragice, care tocmai a primit în acel an statutul absurd de piesă interzisă:

 

Căci fiecare ne căutăm corespondenta ideală şi împlinirea supremului cuplu – Don Juan şi Dona Juana – e ţinta oricărei zbateri. Toată chestiunea se rezumă însă la a-ţi da seama cînd această împlinire se desăvîrşeşte. Va să zică, totul depinde de faptul ca ambii să-şi dea seama că s-au regăsit. (…) Totul depinde, prin urmare, de faptul ca, în aceeaşi clipă, şi El, şi Ea să ajungă la conştiinţa reciprocităţilor predestinate.

 

Pe moment, reciprocitatea aceasta predestinată – efect al hegelienei „mişcări a recunoaşterii“ – dintre cei doi nu are sorţi să se producă. Doti joacă la Cluj, cu mare succes de presă bucureşteană, Radu îşi începe, la Sibiu, activitatea de „asistent director de scenă“ şi, din august 1949, aceea de director de scenă plin. Prilej cu care montează prima lui variantă scenică cu O scrisoare pierdută. Precaut din motive ideologice, evită „îndrăznelile artistice“, dar deja şi orice efecte pitoreşti, ca în următoarele două montări cu aceeaşi piesă, urmărind în primul rînd corecta valorificare a textului şi unitatea ansamblului. Pe Zoe o joacă actriţa Victoria Medeea, care realizează cea mai importantă creaţie a sa, impulsionată, în procesul de înfăptuire a rolului, şi de o problemă personală acutizată: „Şi asta nu ţi-o spun – i se confesează Stanca lui Negoiţescu în 14 decembrie 1949 – sub influenţe magice, ci în deplină stăpînire a facultăţilor mele estetice“. Cum nu rareori se întîmplă într-un teatru, între regizor şi interpreta lui se născuse o relaţie pasionată, extrem de rafinat şi dramatic evocată în scrisorile către Negoiţescu: „…regăsirea sentimentală a fost plină de romantism. Badinajul a fost fermecător, ca şi jocurile senzuale ce urmară. Goethe şi Philine – îi aflu mereu viu şi concret în povestea mea de dragoste!… Atmosfera se apropie, mai ales prin felul Philinei de a fi – şi-apoi sunt şi eu încă un neofit în viaţa de galanterie spumoasă şi de uşoară promiscuitate a teatrului. Deliciile sunt extraordinare şi vecine cu o adevărată şi neîntreruptă turmentare a simţurilor“. Ameninţată, din anumite motive, de înfierarea publică, aţîţată de intrigile actorilor şi de conservatorismul ipocrit al epocii, relaţia lor se întrerupe abrupt în iulie 1950. Actriţa se întoarce în Bucureşti, Radu, încă prea puţin cunoscut ca regizor şi neavînd deci unde să se transfere, pentru a-şi asigura subzistenţa, rămîne în Sibiu. A fost pînă la urmă nu un simplu badinaj, ci un gen de iubire euphorionică, consumată ca pe un „rug nesăţios“. Martor epistolar e Negoiţescu: „Ard în adevăr toate rîndurile tale din ultima vreme: ard de un foc ce de-a dreptul mă înspăimîntă. (…) …eşti consumat de doruri incendiare“. Completat chiar de cel „coborît de pe rug“, care aduce cu sine nostalgia flăcărilor, întrucît efectul acestei pasiuni nu s-a concretizat într-o creaţie: „Rana va lăsa o cicatrice vizibilă, dar eu aş fi preferat «opera» – pe care apoi s-o îndrăgesc ca pe cel mai scump copil al dragostei noastre“. E de reţinut, se va vedea mai încolo de ce, formularea aceasta tipic ibseniană – prea bine cunoscută lui Stanca din Cînd noi, morţi, vom învia – referitoare la „copilul“ literar nenăscut din relaţia erotică.

• Desen de Horaţiu Mălăele.

E momentul în care Stanca simte nevoia unui interludiu de altă natură, reluîndu-şi contactul direct cu grupul cerchist, revenit odată cu Universitatea la Cluj: „Am petrecut o săptămînă minunată la Cluj“, îi scrie ulterior lui Negoiţescu, în 17 august 1950, şi citez şi rîndurile următoare, întrucît cercetători rău-voitori şi superficiali susţin că gruparea s-ar fi destrămat după plecarea ei din Sibiu: „Cum vezi şi de astă dată se vădeşte că ceea ce trece peste toate intemperiile, şi exterioare, şi dinlăuntru, este prietenia noastră: unică şi neînvinsă pe deasupra oamenilor şi întîmplărilor. Revin la ea mereu şi sorb viaţă nouă din ea ca Anteu din atingerea pămîntului“. Se produce, însă, cu acest prilej, inevitabilul: cu galanteria lui înnăscută, face o nouă „tînără cucerire“, „fata aceea primăvăratică“ fiind tot actriţă, angajată a Naţionalului, identificabilă, în scrisorile următoare, ca „dulcea blondă Ica“[4], de la care îi „vin mereu rînduri încărcate de implorări sentimentale“, „atît de naiv fierbinţi şi de rugătoare, încît nu mă pot opri să nu mă gîndesc cu simpatie la sufletul copilăros, dar răvăşit de pasiune al autoarei lor“. Chiar dacă îi citeşte scrisorile doar cu un interes „experimental“ – de parcă ar fi un nou Laclos – Stanca ajunge la o generalizare ce i se potriveşte mai curînd sieşi şi eroticii sale patetice, transpuse în lirica şi teatrul său: „Dăruirea sentimentală a cuiva pentru tine e un act profund religios şi – dacă vrei – tragic“, cum îi scrie lui Negoiţescu.

În acelaşi timp reapare în prim-plan Doti, însă mult mai rezervată şi enigmatică: „Am primit recent o vizită foarte ciudată. Pe neaşteptate, frumoasa Doti G. a venit de la Cluj – sub pretextul de a vedea Sibiul. Evident, cu toată surpriza, nu m-am putut lăsa necucerit de această escapadă aventuroasă al cărei obiect am avut toate motivele să mă simt. Cu atît mai mult cu cît «poetica» seară sibiană, cu irezistibilele-i farmece medievale, pe care împreună le-am gustat, m-a încurajat în impresia mea orgolioasă“. Cel care are în minte o etic-estetică a tripticului feminin e, totodată, flatat de alura artistică impecabilă a vizitatoarei lui: „Trebuie să-ţi spun că m-a măgulit teribil această vizită, mai ales că artista brună şi-a plimbat prin Sibiu o frumuseţe şi o distincţie deosebit de elegantă“. Informaţia despre această vizită o aflăm, în Romanul epistolar, din scrisoarea lui din 2 octombrie 1950. Ciudat e că, cu patru zile înainte, într-o scrisoare anterioară, mărturiseşte că: „O mare pasiune s-a născut în mine, mai nou, pentru… Eleonora Duse, ale cărei note şi remarce teatrale sunt eminente. Scîrba ei pentru oamenii din teatru e acum şi scîrba mea“. Nu ştim dacă „marea pasiune“ pentru Duse – adică pentru arhetipul de artistă împlinită în relaţia creatoare cu un artist – s-a născut puţin înainte de „«poetica» seară sibiană“ petrecută cu Doti sau chiar în timpul ei. Oricum, pasiunea aceasta va avea urmări decisive în „geografia spiritului“ său pe care intenţiona să o descrie într-o proiectată Poveste de dragoste în teatru.

Deocamdată, ţinînd să pară şi el picant în epistolar, Stanca ne înşeală cu o poză cinică de curtezan, retuşată, totuşi, de practică sa trubadurescă: „Mă întreb, cu donjuanescă perfidie, cum am să mă descurc la Cluj. Încrezător în diplomaţia mea privitor la femei şi la succesul ce atît l-a impresionat pe Rudi, doresc cît mai curînd drumul meu acolo, pentru curiozitate erotică şi exerciţiu trubaduresc“. În Romanul epistolar e 2 octombrie 1950. Iar în 18 octombrie încă îi sosesc „implorări sentimentale“ de la „dulcea blondă Ica“. Peste trei luni, aflăm tot din epistolar, în 22 februarie 1951, că, aparent inexplicabil, are loc „din nou neaşteptată şi subtilă“ vizita lui Doti la Sibiu. Epistolierul adaugă: „Nu ştiu şi nu pot descoperi ce se întîmplă cu fiinţa aceasta!“. Deşi, în realitate, cum vom vedea mai încolo, ştie prea bine ce anume îi sugerează vizita „făpturii acesteia de palmier întunecat“. De altfel, după două luni şi cîteva zile, în 9 mai 1951, epistolierul nu-şi mai poate reţine mărturisirea cu caracter destinal, în care reapar nu numai idei esenţiale din primele lui două scrisori, din 1948, către Doti, ci şi anumite aspecte legate de programaticul lui triptic feminin, enunţat succint încă din 17 septembrie 1946, cu tot cu posibilele laturi de umbră ale sale. Totodată, să nu ne imaginăm cumva că sintagma „frivolă curtezană“ ce apare în această epistolă stanciană ar avea acelaşi sens pe care îl avea în vremea lui Molière şi a Armandei Béjart, actriţa-famme galante, sau pe aceea a lui Carlo Gozzi şi a curtezanei lui, prima donna Teodora Ricci. Ce sugerează aici, surescitat, Stanca, fusese teoretizat de Toni Wolff. E vorba despre o anumită formă structurală psihică, nesuprapusă, de obicei, pe forma exterioară de viaţă, prin care femeia dependentă de bărbat îi activează şi îi întreţine activitatea lui spirituală şi intelectuală. Hetaira sau însoţitoarea (Gefährtin) se raportează din instinct la „psihologia personală“ a bărbatului, respectiv, a soţului, dacă ea este căsătorită. „Interesele, înclinaţiile individuale şi orice probleme ale bărbatului se află în cîmpul vizual al conştiinţei ei, sunt asumate şi stimulate. Ea dă bărbatului sentimentul valorii personale chiar în afara valorilor colective, căci propria ei dezvoltare cere ca relaţia individuală să fie construită şi epuizată în toate nuanţele şi profunzimile ei. Acele femmes inspiratrices, menţionate de Schuré, aparţin în principal acestei forme structurale, dar ele constituie excepţia, la fel ca bărbatul creator.“[5] E chiar cazul, între altele, al lui Radu Stanca şi al Dotiei Ghibu. Ca între o femeie inspiratoare şi un bărbat creator:

 

Prietenia capricioasă şi întreruptă de pînă acum cu Doti a luat o întorsătură gravă. Relaţiile ciudate de pînă acum s-au transformat într-un obsedat ecou erotic. (…) Şi mă tem de lucrul acesta – mă tem deşi doream o nouă dragoste, deşi căutam un nou entuziasm sentimental care să mă scoată din torpoarea mea din ultima vreme. Mă tem, pentru că niciuna dintre femeile pe care le-am iubit înainte nu are ceva atît de predestinat mie – ca aceasta. O simt crescînd din imaginile personajelor mele de teatru, o văd realizînd cu mine creaţii (aluat minunat pentru mîinile mele regizorale), o simt perfectă îmbinare de senzualitate şi discreţie sufletească, în acelaşi timp perfectă cucoană şi frivolă curtezană. Şi, mai presus de toate, o simt destinată să mă facă să sufăr. Da! Aceasta e marea mea spaimă. Făgăduinţa unei cumplite suferinţi zace ascunsă, pentru mine, în făptura aceasta de palmier întunecat. Ar fi prea puţin să spun: m-am îndrăgostit. Aşa ceva nici nu s-a întîmplat. E în tot ceea ce s-a petrecut cu mine, în cele în cîteva ore de întîlnire erotică, ceva mai mult decît dragoste – o întîlnire cu o făptură predestinată să intre-n viaţa mea. E acea uimitoare surpriză a afinităţilor elective – dincolo de sentimente şi doruri. E ceva care mă depăşeşte şi care se înscrie în destinul meu spiritual. Niciuna din femeile pe care le-am iubit nu mi s-au părut să fi hotărît cu ceva în viaţa mea spirituală. Doti tocmai în acest punct simt că ar putea hotărî. Şi de aceea n-am făcut o glumă cînd am pomenit, în seara aceea, la tine, despre Duse şi D’Annunzio. Doti ar putea fi pentru mine o revelaţie concretă a sensurilor spiritului meu. Ea ar putea să-mi fecundeze geniul, ea ar putea avea pentru viaţa mea semnificaţia goetheană pe care niciuna din trecutele mele iubiri – aventuri superficiale din punctul de vedere al formării spiritului – nu a avut-o.

Patru zile mai tîrziu, în 13 mai – zi simbolică deja în biografia lovinesciană a scriitorului, căci tot într-o zi de 13 mai apăruse Manifestul cerchist – Radu Stanca, revenit pe neaşteptate în Cluj, se logodeşte în secret cu Doti Ghibu sub portalul unui mic palat baroc, de pe Calea Regele Ferdinand, din centrul oraşului.

Dar lucrurile dintre cei doi au fost mai complicate. Ele nu s-au petrecut în salturi inexplicabile, aşa cum apar în Romanul epistolar. Sincopele de aici privitoare nu numai la relaţia lor pasională, ci şi la proiectul lor artistic, le-a acoperit, cu evocări şi explicaţii, Doti Stanca, în ultimii ei ani de viaţă. Mai ales atunci cînd am întrebat-o diverse lucruri, în timp ce acceptase, după multe ezitări, să-i îngrijesc, pentru publicare, scrisorile de dragoste primite de la Radu Stanca[6]. Astfel, de pildă, „«poetica» seară sibiană“, evocată în Romanul epistolar în 2 octombrie 1950, îşi dezvăluie realul ei conţinut abia prin destăinuirile Dotiei Stanca. În timp ce se plimbau seara prin Sibiu, „artista brună“ a remarcat în vitrina unui anticariat cartea Eleonora Duse. Leben und Leiden der grossen Schauspielerin, scrisă de Olga Resnevic-Signorelli, prietena artistei. Vizitînd-o apoi la Cluj, Stanca îi aduce în dar Dotiei cartea-album, între paginile căreia pune şi o epistolă programatic explicativă, datată ianuarie 1951: „…ceea ce m-a reţinut la această biografie a lui Duse a fost tocmai nemulţumirea permanentă a actriţei pentru ceea ce realizase şi continua căutare a unei soluţii literare pentru problemele artei sale. Marea rezolvare a destinului ei artistic a fost – incontestabil – întîlnirea ei cu D’Annunzio“[7]. Cartea despre Eleonora Duse, care le-a marcat amîndurora destinul, se află, bineînţeles, şi acum în biblioteca locuinţei lor clujene. Cu aceeaşi ocazie, în caietul în care Doti îşi copia diferite poezii – căci în epoca strictului păşunism realist-socialist, cărţile interbelice de lirică erau greu de procurat, întrucît interzise – poetul Radu Stanca îşi transcrie patru poeme: Nocturnă, Argonautică, Aură tragică şi, în fine, Symposion, dedesubtul cărora se semnează, cu adagiul: „1951 – Înaintea toamnei ce va veni cu tine în cetatea umbrelor sibiene“, făcînd, deci, de acum, aluzie la decizia actriţei de a se transfera de la Naţionalul clujean la Teatrul de Stat din Sibiu[8]. De aici reiese clar că pactul lor a fost, iniţial, unul artistic, nu atît erotic, şi, în nici un caz, marital.

Deşi pe parcursul anului 1948, scriitorul de teatru şi interpreta eroinelor lui şi-au dat seama că întîlnirea lor spectaculară este, sub zodii neprielnice, pur virtuală, comedia tragică Dona Juana nemaiavînd şanse să vadă luminile rampei. Căci începuse vremea dramaturgului personal al lui Chişinevschi, malignul Baranga, şi a puzderiei de veleitari oportunişti. Licenţiat în Estetică şi Filosofia culturii, discipline „idealiste“, epurate din programa universitară, el n-ar mai fi putut ajunge din nou asistent, aşa încît îşi valorifică numai talentul ieşit din comun de mim, actor şi, mai ales, director de scenă. Pactul său artistic suferă o delimitare: nemaiputînd fi unul dintre dramaturg şi interpreta sa, după modelul D’Annunzio-Duse, devine acela dintre un regizor şi o actriţă. Acum, se înţelege mai bine că relaţiile sale cu noua Philine, „dulcea blondă Ica“ şi „artista brună“, aşadar cu trei actriţe, nu sunt atît unele frivole, cît teste în căutarea partenerei adecvate. Iar intuiţia lui a fost exactă, alegerea lui primă fiind şi aceea finală: Doti. La rîndul său, Dotiei i s-a întipărit în minte ideea înfiripării unui asemenea pact, chiar dacă între ei s-a produs o sincopă temporară, din pricina legăturii lui regizoral-actoriceşti cu Philine. Dar cele două vizite „neaşteptate şi subtile“ ale Dotiei la Sibiu au avut efect hotărîtor. Ni s-a păstrat, în acest sens, o probă. În ultimii ei ani de viaţă, actriţa a citit şi recitit Romanul epistolar. Pe măsuţa ei de lîngă pat a rămas un exemplar hărtănit al cărţii. Obligată fiind să stea mai tot timpul culcată, însemnările ei marginale, făcute cu creionul pe multe pagini, sunt adeseori greu lizibile, uneori aproape şterse. În scrisoarea lui Stanca din 22 februarie 1951 către Nego, scopul vizitei artistei rămîne nedesluşit. În schimb, însemnarea marginală de pe pagina respectivă e lămuritoare, iar dezacordul gramatical al notaţiei provine din primele trei cuvinte adăugate ulterior: „Mobilul meu şi Discuţia a fost f[oarte] clară, dar Radu (v. 1948 D[ona] J[uana]) nu era sigur de dezvoltarea evenimentelor (amărăciune mascată de himerica distracţie?)“. Dacă Stanca nu mai credea, din cauza împrejurărilor, că Doti ar mai putea fi interpreta „care să dea viaţă adîncă şi înfiorată personajelor sale imaginare“, actriţa vrea ca, totuşi, convenţia lor teatrală să se concretizeze. Nemulţumită de ceea ce realizase pînă atunci, ea îşi dă seama că, pentru împlinirea destinului său artistic, are nevoie de un regizor, unul al său, de tip special, ca Radu. Pentru asta trebuie o scenă. Şi ea se află, asta-i situaţia, în Sibiu. „Reciprocitate predestinată“ între doi artişti, la nivel de egalitate, în care partenerii sunt, simultan, la modul hegelian, şi „stăpîni“, şi „slugi“: „Sunt complect sub porunca ei“, exclamă Stanca, precum în autoficţiunea lui epistolară de la Schitul Păltiniş. Căci Doti nu e doar un „aluat minunat pentru mîinile mele regizorale“, cum îi declară Stanca, în epistola pe larg citată, lui Negoiţescu. Ca tip structural psihic, Doti este o amazoană, „self-contained în sensul bun“, spre diferenţă de curtezană, independentă: „Valorile conştiente pe care el le reprezintă sunt în acelaşi timp propriile ei valori. Interesul ei e orientat spre performanţa obiectivă, pe care vrea ea însăşi să o realizeze“[9]. Performanţa ei este rolul, a lui, spectacolul. Amazoana, ca formă structurală psihică, este o parteneră egală cu partenerul, o „concurentă sau rivală demnă de luat în serios, care îi stimulează [bărbatului] orgoliul şi poate provoca cele mai remarcabile performanţe masculine“[10]. Cum e şi firesc, şi Stanca, şi Toni Wolff o consideră pe Penthesileea prototip al amazoanei. De altfel, regizorul intenţiona să traducă şi să monteze tragedia Penthesileea a lui Kleist, cu Doti în rolul titular. Cînd, întîmplător, i-am spus Dotiei că piesa a apărut şi la noi în traducere, ea s-a înviorat brusc, cerîndu-mi să i-o aduc neapărat.

În fine, vestea imprevizibilă că Doti se transferă de la respectabilul Naţional din capitala Ardealului la un teatru care abia acum se configurează a intrigat trupa clujeană, în special pe aceea feminină. Întrebată de ce face acest lucru, ea a răspuns sibilinic: „Pentru că m-am îndrăgostit de Sibiu“. După mutarea ei din Cluj, Stanca notează epistolar în 6 octombrie 1951: „Zilele mi le petrec în turnul cald pe care l-a ridicat Doti – aici, aproape de cer, în lumina soarelui de toamnă revărsat peste un Sibiu care a început să-mi devină nesuferit“. Cu replica tîrzie, însă categorică, a lui Doti pe margine de pagină: „Dar fără Sibiu (ştia asta) niciodată nu ne-am fi întîlnit pe aceeaşi undă – ca să folosesc stilul lor de magnetism [din Romanul epistolar]“. Iar sintagma „Sibiu nesuferit“ o taxează prompt: „Reminiscenţe din lamentaţia vechilor scrisori“. De altfel, cu inteligenţa ei ascuţită, care, din politeţe, doar rareori îşi arată ghearele, Doti observă şi că Nego scrie, de fapt, premeditat, pentru posteritate, denaturînd, din cînd în cînd, adevărul.

Apariţia Dotiei în burgul recăzut în provincialism, după evaporarea efervescenţei universitare a Clujului refugiat temporar aici, a provocat o senzaţie ce seamănă cu aceea a tîrgului nenorocit din piesa lui Sebastian la apariţia Necunoscutei. Întru totul semnificativă este amintirea noii sale colege, actriţa sibiană Eugenia Dimitriu-Barcan: „Eu am văzut-o prima dată în staţia de tramvai din gara oraşului. Era o femeie superbă. Părul ei negru şi bogat flutura năucitor. Mă întrebam: cine este această necunoscută splendidă. Aşa cum apăruse pe peronul tramvaiului, parcă ar fi fost căzută din cer“[11]. E posibil ca sugestia ultimă a evocării să fie, de fapt, o reminiscenţă inconştientă a imaginii finale din actul doi al montării cu Steaua fără nume, rămasă multă vreme în memoria teatrului, în care Stanca îşi proiectează protagoniştii direct pe cerul înstelat. În memoriile ei, Elisabeth Axmann notează scurt: „wunderschöne Frau“. Iar Nora Iuga, în autoficţiunea tinereţii ei sibiene, zărind-o pe Heltauergasse într-un grup de actori, exclamă: „cea mai frumoasă femeie văzută de mine vreodată“. Senzaţie a produs şi debutul Dotiei pe scena sibiană, în spectacolul cu Hangiţa lui Goldoni, cu care Stanca începuse, în 1952, reformarea artistică a teatrului, dirijîndu-i pe actori să se mişte coregrafic pe liniile muzicale ale stilului baroc al epocii din piesă. Actriţa Dana Lăzărescu îşi aminteşte că Doti, „în rolul Mirandolinei fusese eclatantă, splendidă, cu buclele ei negre şi statura maiestoasă“, conchizînd: „Era femeie pe cît de talentată, pe atît de puternică, sensibilă şi răsfăţată, cu farmecul rostirii ei unice prin graseiere, de o frumuseţe regală, brunetă distinsă şi tulburătoare. Cînd apărea în scenă, lumea se simţea cuprinsă de vrajă“[12]. Copil, am văzut şi eu spectacolul cu Goldoni, găzduit la Cluj de Teatrul Maghiar: de cîte ori, stihială, Doti apărea din culise, splendoarea ei florală se revărsa luminoasă peste întreaga scenă. N-am uitat pînă astăzi euforia care cuprinsese publicul la sfîrşitul reprezentaţiei.

Numai cine n-a lucrat într-un teatru nu-şi poate da seama cît de mult au realizat împreună, pe scenă, Radu şi Doti Stanca în numai nouă ani: după nenumărate repetiţii, nouă montări cu mari piese româneşti şi universale, metamorfozînd Teatrul din Sibiu într-unul dintre cele mai bune din ţară. Dramaturgul G. Ciprian, mare actor totodată, notează, în consecinţă, despre Doti: „… fără îndoială că s-ar face un gest de artistică echitate dacă frumoasa şi talentata actriţă ar fi chemată să joace pe una din scenele din capitală“. În paralel, Lucia Sturdza-Bulandra a încercat, fără succes, să-l aducă pe regizor la Teatrul Municipal, unde era directoare. Aici, Stanca ar fi fost coleg cu Liviu Ciulei, complicele său în privinţa celebrei „reteatralizări“, pe care chiar ei o lansaseră. (Spre nenorocul său, Stanca a murit cu un an înainte ca Ciulei să devină directorul respectivei instituţii teatrale.) Să mai precizez că înălbitul mai tîrziu Paul Cornea, pe cînd mai era în solda lui Leonte Răutu, ca director al Direcţiei Teatrelor din Ministerul Culturii, i-a retezat scurt, ca un precaut şef de cadre, lui Ovid S. Crohmălniceanu, rugămintea acestuia de a-l aduce pe Stanca într-un teatru bucureştean.

Nu-i mai puţin adevărat, cred, că regizorul însuşi era indecis, nevoind să-şi întrerupă, pe moment, prin plecare, pactul artistic cu Doti. Hazardul face, însă, ca, dezgustat de o ceartă penibilă dintre actorii sibieni, să accepte imediat invitaţia filosofului Dumitru Isac, directorul Naţionalului, de a reveni în Cluj ca prim-regizor. Dacă n-ar fi survenit sfîrşitul său pretimpuriu, aici şi-ar fi întregit convenţia lui artistică cu Doti: regizorul apucase deja să facă, în acest sens, distribuţiile la Un capriciu, comedia lui Musset, şi la Trei Surori, piesa lui Cehov. Cînd, într-un tîrziu, Negoiţescu, după eliberarea lui din detenţia politică, a aflat de moartea prietenului său, el evoca o scenă superbă, dar rău-prevestitoare, din marea montare a lui Radu cu tragedia Maria Stuart a lui Schiller: „O am încă prezentă în ochi pe geniala ta Doti, în roşul acela mortuar aureolat de bubuiturile tobelor fatale“.

Pactul lor artistic – după cum proiectase chiar Stanca, ştiind prea bine că se va sfîrşi curînd – nu s-a încheiat odată cu moartea lui, ci s-a metamorfozat, Doti urcînd astfel toate „cele trei trepte de desăvîrşire a feminităţii“. Supravieţuindu-i aproape şaizeci de ani, ea s-a dedicat acelui sacerdoce de la veuve[13] (exact cum îl descrie Jules Michelet, romanticul istoric). Pierzîndu-l pe regizorul său, Doti s-a înstrăinat treptat de scenă, ajungînd pînă la a nu mai călca niciodată într-un teatru. Cele şase schiţe de portret – pe care i le-a făcut, în creion, pictorul Radu Maier şi care străjuiesc pe un perete al locuinţei sale – îi revelă frumuseţea răvăşită de durere. Trăia singură în „regatul ei“, după cum o evocă Veronica Pavel Lerner: „Tragedia plana încă în acea casă, în care Doti părea o felină lovită. Eu îi admiram graţia cu care se mişca, iar frumuseţea şi adîncimea ochilor ei negri mă fascinau. (…) Cînd îmi citea [din volumul postum de Versuri, din 1966, al lui Stanca], Doti nu mai era actriţă pe o scenă, ci fiinţa care, lîngă mine, retrăia prin cuvîntul lui Radu iubirea omului pierdut. Mă aflam în frumosul lor decor din casa în interiorul căreia Doti şerpuia şi recita din poemele lui“[14]. Marta Petreu, care i-a realizat cel mai complet portret, precizează: „Viaţa ei a fost ritmată de un calendar propriu cu cei pierduţi. De ziua naşterii lui Barbu, umplea casa de flori şi îşi petrecea ziua gîndindu-se la el. În noaptea de 13 spre 14 iunie, veghea pierderea lui. În noaptea de 25 spre 26 decembrie, comemora moartea lui Radu recitindu-i toate scrisorile“[15]. Totodată, „cu o răbdare de Penelopă“ – aici Marta Petreu se intersectează cu Hans Blüher şi Toni Wolff, care o consideră pe mitica grecoaică prototip al soţiei – Doti i-a descifrat lui Radu scrisul şi i-a dactilografiat întreaga operă, pînă la ultima însemnare: „De o modestie înnăscută, s-a menţinut în umbră şi n-a aşteptat nici o recunoaştere de pe urma muncii ei – nici măcar menţionarea ei ca alcătuitoare a volumelor; căci era interesată numai şi numai să-i pună lui Radu, care murise fără să-şi fi văzut vreodată numele pe-o carte, numele şi opera în circulaţie“[16]. Prin „sacerdoţiul văduvei“, Doti corespunde uimitor celei generice descrise de Michelet în ultimul capitol din L’Amour: „Ea îi păstrează memoria, i-o conservă, îi multiplică prietenii, îl iubeşte din ce în ce mai mult în progresul legendei lui“[17]. Doti a avut măcar norocul de a-i vedea la résurrection de sa gloire. „Resurecţia“, cuvînt preferat de Radu, cu gîndul la baladă şi tragedie.

Crud, Radu Stanca i-a cerut să nu se recăsătorească. Doti i-a ascultat dorinţa. În pactul lor artistic nu trebuia să se interpună nimeni altcineva. Poetul i-a pus numele ca titlu peste toate versurile sale şi poemul Doti în fruntea lor. Astfel, alături de el, Doti a căpătat o proiecţie mitopoetică definitivă.

• Desen de Horaţiu Mălăele.

[1].    Toni Wolff, Forme structurale ale psihicului feminin, în Studii despre psihologia C.G. Jung, traducere de Liliana Dumitriu, revizuire a traducerii de Anca Bodogaie, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, Bucureşti, Nemira, 2017, p. 284n. 1 şi pp. 285-300.

 

[2].    Despre această tipologie a lui Stanca pomeneşte Nicolae Balotă, în Caietul albastru, vol. II, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, p. 122.

 

[3].    Scrisoarea din 17 septembrie 1946 se află integral numai în I. Negoiţescu-Radu Stanca, Un roman epistolar, ediţie îngrijită de Ion Vartic şi Ioan Cristescu, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2021, pp. 106-110.

 

[4].    Pentru alte amănunte vezi Negoiţescu-Stanca, Un roman epistolar, p. 329.

 

[5].    Toni Wolff, op.cit., pp. 291-292.

 

[6].    Radu Stanca, Opere. Scrisori către Doti, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Vartic, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016.

 

[7].    Radu Stanca, Scrisori către Doti, pp. 31-33.

 

[8].    În paranteză fie spus, după moartea actriţei, în arhiva ei, am găsit un volum în manuscris, conţinînd 51 de poeme caligrafiate în cerneluri divers colorate şi cu vignete, dedicat Dotiei Ghibu, pe cînd şi inspiratoarea şi comanditara, şi autorul poeziilor erau încă studenţi la actorie: Puiu Stanca, Versuri pentru lacrimile şi zîmbetele tale, datat „Cluj 25 mai 1947“. Foarte tînărul poet Dominic Stanca era pe atunci complet surclasat valoric de Radu Stanca, vărul său primar, fiind încă departe de originalitatea aparte din volumele O sălbatică floare, Strada care urcă la cer şi Walderoda, apărute cu puţin înainte sau după prematurul lui sfîrşit. Se remarcă, însă, deja în volumul-manuscris, valenţele lui umoristice şi în motto: „Era în februarie, o iluzie de primăvară,/ n-o ştia nimeni, doar o femeie o presimţea./ În vîrtejul dansului, a rupt cinci metri/ dintr-o serpentină şi-a spus poetului:/ Scrie-mi un basm şi închină-mi-l“, şi în precizarea epilogală de pe ultima foaie a caietului: „Şi în aceşti cinci metri din viaţa sa, poetul/ trebuie să pună tot ce are mai bun în el/ şi să sfîrşească povestea la timp, fiind-/că se sfîrşeşte hîrtia…“.

 

[9].    Toni Wolff, op.cit., p. 294.

 

[10].   Ibidem.

 

[11].   Între atîtea texte insipide, acela al Eugeniei Dimitriu-Barcan e cu adevărat documentat şi interesant: Începuturile mele în teatru. Radu Stanca, aşa cum l-am cunoscut, în Marin Diaconu-Anca Sîrghie, Radu Stanca. Profil spiritual, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2015, p. 533.

 

[12].   Dana Lăzărescu, Coincidenţă sau destin?, în Marin Diaconu-Anca Sîrghie, op.cit., p. 557.

 

[13].   Jules Michelet, L’Amour, étude par Jules Lemaître, Paris, Calman-Lévy, Éditeurs, p. 416.

 

[14].   Veronica Pavel Lerner, Oameni pe care i-am cunoscut, Târgu Mureş, Editura Vatra veche, 2015, p. 52.

 

[15].   Marta Petreu, Domni şi Doamne, Iaşi, Polirom, 2020, p. 169.

 

[16].   Idem, op.cit., p. 171.

 

[17].   Jules Michelet, op.cit., p. 462.