Mirela Nagâţ, Tandreţe şi vitriol

Cum ar arăta un posibil canon al colecţiei biografiste a Cercului Literar de la Sibiu? Memorialistica grupării, apărută, majoritar, după ’89, constituie cea mai detaliată mărturie a modului în care regimul comunist a persecutat şi a eclipsat aşa-numita „generaţie pierdută“, a tinerilor creatori afirmaţi la sfârşitul războiului (mulţi cerchişti au făcut închisoare politică – Ion D. Sîrbu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, I. Negoiţescu, Ovidiu Cotruş, Wolf von Aichelburg – şi au avut, ani buni, interdicţie de semnătură).

Un inventar al pieselor grele cerchiste înregistrează Un roman epistolar, scrisorile dintre Radu Stanca şi I. Negoiţescu între 1945 şi 1961 – cel mai relevat pentru cartografierea ideilor şi a dinamicii mişcării, impresionanta corespondenţă şi operă diaristică a lui Ion D. Sîrbu – care îl plasează printre marii epistolieri ai literaturii noastre, minuţioasa autobiografie a lui Nicolae Balotă, Abisul luminat, la pachet cu Caietul albastru, radiografie a dramaticilor ani ’54-’55, şi jurnalul german al lui I. Negoiţescu, din deceniul 9, încă nepublicat – care e, în principal, o mărturie a exilului.

Pentru Stanca şi Negoiţescu, despărţiţi când Universitatea clujeană se întoarce din refugiul sibian, corespondenţa devine o formă de a prezerva starea de emulaţie care constituise ambianţa micului grup cerchist. Când presiunile ideologice cresc, nevoia acestui dialog ca oază a libertăţii de gândire creşte deopotrivă. Tot un dialog al inteligenţelor caută şi Ion D. Sîrbu în corespondenţa lui, ca formă de evadare mentală din România comunistă şi din izolarea Craiovei, unde-i fusese stabilit domiciliul obligatoriu după detenţie. Un efect pregnant ficţional, s-ar zice nescontat, derivă din temperamentul narativ tumultuos al epistolierului, înclinat, cum singur o mărturiseşte, spre bârfa gratuită, verbul acid şi autoironie, ceea ce face ca episoade întregi, cu informaţii inexacte documentar, să figureze doar ca excelente pagini de literatură.

La Balotă e cel mai evident impulsul ficţional, unul intenţionat, în cazul lui; îşi „cosmetizează“ o versiune biografică pe care o livrează marelui public, animat de-o pregnantă dispoziţie autoscopică. Strategiile ficţionalizante sunt puse la lucru inclusiv în jurnalul Caietul albastru, deschis printr-un prolog construit ca o veritabilă scenă de suspans. Pe aproape douăzeci de pagini ne e descrisă neliniştea crescândă a tânărului, care la întoarcerea cu trenul la Bucureşti, după sărbătorile de iarnă petrecute în familie, înţelege că este urmărit şi că arestarea lui e iminentă.

O chestiune importantă e cea a poziţiei lui Balotă în cadrul Cercului Literar de la Sibiu. Şi în jurnal, şi în autobiografie, el ţine să-şi demarce parcursul formării de cel practicat în cadrul grupului, insistând asupra unui proiect autonom – o aspiraţie mai cuprinzătoare, cu mai mult accent pe filosofie şi trăirea religioasă. Bucurându-se de longevitate, Balotă are timp să-şi organizeze memoir-ul şi ajunge în postura de biograf al Cercului, doar că povestea pe care-o livrează e a unui marginal printre cerchişti, unul care a ţinut permanent să se delimiteze de preocupările şi dinamica mişcării. Îşi mărturiseşte „relaţii ambigue“ cu grupul: „fiind cel mai tânăr, ultimul venit, mi-am păstrat o poziţie oarecum excentrică faţă de Cerc. Desigur eram prea independent şi prea orgolios pentru ca să suport «disciplina» […] pe care cei mai vechi din Cerc o impuneau noilor-veniţi. Un anumit ton zeflemitor , «de sus», al lui Stanca, ironiile lui Nego (acel «Salut, umanismul încarnat!» – cu care mă întâmpina), umorul necruţător al lui Regman, ca să nu mai vorbesc de bârfa sau batjocura grasă a lui Gary, toate acestea m-au atins şi pe mine, la început. Dar nu le-am suportat multă vreme. Am preferat, în perioada apariţiei Revistei Cercului Literar, să mă depărtez de cerchişti, pentru că nu-mi puteam impune ideile sau preferinţele“. Frecventează foarte puţin şedinţele grupului, în ’44, nu participă la ultimele cenacluri din locuinţa profesorului Jacquier. De fapt, ceea ce s-ar numi declicul lui cerchist a fost apropierea de I. Negoiţescu din ’47, menţinută şi în anii bucureşteni, până la încarcerarea din ’55.

Investigaţiile în arhivele CNSAS au dezvăluit pendularea dramatică a acestor intelectuali între rezistenţă şi cedare în schimbul permisiunii de a publica şi de exista în viaţa literară. Sîrbu n-a iscălit „micul contract cu diavolul“, cu poliţia politică, dar Doinaş şi Negoiţescu, confruntaţi cu asprimea anchetelor, au fost recrutaţi în timpul detenţiei, ca informatori, ca agenţi de cameră. Balotă a trecut incoruptibil prin detenţie şi domiciliu obligatoriu, iar cedările au început ulterior, din ’68. Racolat de Securitate, accede la libertatea de mişcare şi recunoaşterea pe care şi le doreşte (publică, e profesor în Germania şi Franţa). Nicio clipă, în memorialistica din anii ’90 şi 2000, Balotă nu face vreo referire la compromisul său.

Faţă de cerchiştii de succes, ale căror cedări în relaţie cu regimul le bănuieşte, Sîrbu are o atitudine ambivalentă: îi critică şi-i invidiază în acelaşi timp, cu frustrarea celui care întâmpină mereu obstacole în publicarea volumelor şi dobândirea recunoaşterii publice. De-a lungul timpului, legăturile sunt constante cu Negoiţescu, Doinaş, Eta Boeriu, Deliu Petroiu, Cornel Regman, şi, în ciuda exceselor sale temperamentale, intervine un anumit reflex al solidarităţii: Doinaş îi înlesneşte sistematic împrumuturi de la Fondul Literar, Negoiţescu îi aranjează o bursă DAAD în Germania, în anii ’80. Portretele mordante pe care le face unor foşti comilitoni sunt un amestec de tandreţe şi vitriol. Îl suspectează pe Negoiţescu de „oblomovism“ şi „risipire“ şi-l ironizează pentru întârzierea istoriei literare promise, pentru ca apoi să se disculpe, motivând că n-a fost decât o stratagemă ca să-l incite la lucru. Doinaş e criticat pentru retragerea la adăpostul unei literaturi apolitice: „e fantastic cum reuşeşte Doinaş să scrie de parcă nu ar trăi în socialism, sub umbrela Prostiei magnifice“. După care, din nou Sîrbu bate în retragere: virulenţa şi ironiile sunt denunţate drept simple forme de entertainment, din arta bufonului care e, iar Doinaş e îndemnat să nu ia textele în serios – „scrisorile sunt ca foiletoanele de altădată: se citesc, te amuză sau te plictisesc, le arunci la coş şi le uiţi“. Pe Balotă, Sîrbu îl taxează drept „un hămesit al parvenirii şi gloriei şi un total lipsit de scrupule ipochimen al tuturor concesiilor“, sugerând că pactul făcut cu regimul l-ar fi costat ulterior prietenia cu Negoiţescu. Singurii care scapă de sarcasm sunt Blaga, privit cu veneraţie, şi „divina“ Eta Boeriu.

Contrar a ceea ce s-ar putea crede, pe baza succesului de critică şi de public al corespondenţei lui I.D. Sîrbu, nu el e marele „bârfitor“ al grupului, ci Balotă. Sigur, Sîrbu are gustul portretului necomplezent, cu sarcasm şi răutăţi ţâşnite ca dintr-un jet eliberator al unui temperament inflamat. Balotă, în schimb, are pedanteria premeditării. Formula recurentă e următoarea: premisele bune iniţiale – cel portretizat e un apropiat, un erudit, sunt sabotate prin acumulări de detalii din registrul slăbiciunilor omeneşti, multe indiscrete, chiar triviale. „Victimele“ predilecte ale lui Balotă sunt Blaga şi Negoiţescu. Divulgă identitatea iubiţilor prietenului său, comentează viaţa amoroasă a filosofului, colportând chiar informaţii relatate de una dintre „muze“. Tot în seria de „încondeiaţi“: Dorli, fiica lui Blaga, de „un bovarism alimentat de apartenenţa ei la o înaltă stirpe poetică“, sau Sîrbu, „natură anarhică, deştept, mitoman cu haz“, dar cu „resentimente proletariene“ şi „o mare sete de parvenire“.

Cu jurnalul lui I. Negoiţescu, care urmează să fie publicat, vom avea experienţa politico-literară a cerchiştilor, completă: naraţiunea exilului se va adăuga astfel celei a persecuţiei din anii ’50, din Romanul epistolar sau Caietul albastru, şi mărturiei închisorii – reale sau mentale – din Abisul luminat şi din memorialistica lui Ion D. Sîrbu.