Ştefan Melancu, Mitologie poetică în formă continuată

Răspunzând unei anchete a revistei Apostrof pe tema optzecismului, de la începutul anului 2023, George Vulturescu oferă, între altele, câteva date ce îl aşază, în propria viziune, în „chenarul“ generaţiei optzeciste şi care i-au marcat începutul creaţiei poetice: „am debutat în revista Familia (nr. 1/1973) cu prezentarea lui ªtefan Aug. Doinaş („Un vopluptos al imaginii: George Vulturescu“), editorial în Caietul debutanţilor 1979 (însă apărut în 1981) la Editura Albatros. Provincia, «planurile editoriale» mereu ciopârţite şi-au spus cuvântul: editez prima carte «în regie proprie» la Editura Litera (Frontiera dintre cuvinte, 1988) având pe coperta IV câteva cuvinte ale lui Doinaş din referatul de la Albatros – alegere care mă va costa: poetul semnează Declaraţia difuzată la Europa Liberă şi cronicile la cartea mea dispar… “. După debutul întârziat şi anevoios, George Vulturescu va publica însă, odată cu anii postdecembrişti, într-un mod substanţial şi cu regularitate, o serie de cărţi de poezie – de la, pentru a aminti câteva, Poeme din Ev-Mediul odăii, Tratat despre Ochiul Orb, Nord, şi dincolo de Nord sau Monograme pe pietrele Nordului (reunite, alături de altele, în antologia Orb prin Nord, 2007), până la, mai aproape în timp, volumele Vânătorii de orbi, 2021, şi César Vallejo urcă pe Machu Picchu, 2023. Se adaugă acestora câteva volume de critică şi eseistică, alături de editarea, începând cu 1990, a prestigioasei reviste Poesis, toate conturând portretul spiritual al unuia dintre poeţii importanţi ai actualităţii noastre literare. Un poet impus printr-un imaginar debordant („un voluptos al imaginii“, după cum îi întâmpina Doinaş debutul poetic publicistic), „solitar, prin natura sa“, evoluând „încet, dar sigur, în anii postrevoluţionari“ (în sublinierea lui Nicolae Oprea, în prefaţa la antologia din 2007), „cu siguranţa rostirii“ – în remarca lui Gheorghe Grigurcu (în cronica, în România literară, la volumul din 2023) – şi o originalitate „dură“, „provocatoare prin vibraţia interioară a acesteia“, fapt ce face din George Vulturescu „un poet de înaltă ţinută“. Cartea sa cea mai recentă, Pinul lui Nietzsche, apărută într-o elegantă ţinută grafică la Editura Junimea, 2025, confirmă, la rândul ei, un astfel de statut scriitoricesc, întregind un parcurs poetic semnificativ. În plus, noul volum adaugă universului liric al autorului o configuraţie aparte la ceea ce acelaşi Nicolae Oprea sublinia (în prefaţă amintită mai sus) ca fiind o „mitologie poetică personală“ – identificată în analiza relaţiei cu divinitatea într-unul din volumele emblematice ale poetului (Tratat despre Ochiul Orb, 1996) şi extinsă mai apoi, estetic, întregii antologii publicate în 2007, George Vulturescu devenind în acest mod „proprietarul exclusiv al unui teritoriu imaginar (cu suport real), a cărui originalitate e confirmată de expresiva mitologie a Nordului, orgolios delimitată“.

Imaginarul liric prezent în Pinul lui Nietzsche, volumul de faţă, continuă o astfel de mitologie poetică personalizată. În poeme ample, într-o o ţesătură complexă şi coerentă în desfăşurarea sa, cu simboluri şi motive unele recurente, dar nuanţate, altele însă noi, oferind substanţialitate şi aplitudine discursului liric. O primă linie configurativă a spaţiului liric pe care îl circumscrie în acest sens, dominantă, în fapt, o reprezintă însăşi vocea poetică a autorului, în diverse ipostaze asociate Nordului – delimitat, geografic, prin repere ale propriei biografii şi, spiritual, printr-o simbolistică internă specifică. Astfel, poetul este un psalmist al Nordului, asociind „coridorul intim al memoriei tale“, „fulgerele din nouri“, „Ochiul meu Teafăr şi Ochiul meu Orb“ care „se hibridizează“, „perimetrul păşunii mele din Nord, plină de pietre/ şi ierburi, nu-mi rămâne decât să psalmodiez cu / greierii, cu bondarii şi cărăbuşii“, într-o permanentă relaţie, îngăduită şi revelatoare, cu divinitatea: „Domnul îngăduie această evlavie ca un salt prin bobul de rouă“ (Sunt un psalmist al Nordului). Totodată, poetul este un căutător al „frumuseţii sălbatice“ punând „capcane pe pietrele Nordului“ (Venus de pe pietrele Nordului) sau, şi mai mult, „un eretic“ contemplând „vântul“ smulgând „mâţâşorii/ sălciilor de pe / malul Someşului“, „sub aşchii din proza metalică a zilei“ şi sub strigătul „către voi poeţi: / frumuseţea mâţişorilor din salcie trebuie luată înapoi/ sub cămaşa poemelor“ (Sunt un eretic al sălciilor de pe malul Someşului). Există apoi, în mitologia poetică a autorului, un reper ce ţine de diversele intertextualizări resfirate peste tot în volum, cu imaginea pregnantă a Marilor Barzi, poetul constituindu-se drept un intermediar între aceştia şi un Orfeu, mitic şi deopotrivă actualizat, atenţionând asupra „vulnerabilităţii“ poeziei („Vulnerabilitatea ei este şi vulnerabilitatea/ ta, poetule, când ajungi în Valea Seacă a Poeziei“, Valea Seacă a poeziei). Marii Barzi – ipostaziaţi în multitudinea de reprezentări intertextuale, dând senzaţia, prin acumulări, a unui exces livresc, constituiţi însă, la o lectură atentă, într-o marcă, dialogală, a propriei identificări culturale, spirituale – sunt aşezaţi uneori într-un discurs ce marchează incongruenţa sau neputinţa în edificarea de sine a condiţiei poetice („Mi-a fost dat să aud Marii Barzi cum caută să-şi închpuie/ mănăstiri de sunete printre pietre:/ încă amestecă apa şi varul şi vanul istoriei/ încă dau sfoară-n ţară după calfe şi meşteri zidari..“, În căutarea zidurilor…) sau, alteori, marcând de-a dreptul un spaţiu polemic al neîncrederii („Nu vă mai cred, Marilor Barzi: / natura nu-i numai «un templu» cu «stâlpi vii»“, Cine aude scorburile copacilor…). Poezia/ poemul/ pagina albă/ literele, reprezentări ale scrisului şi ale identităţii creatoare, capătă, de altfel, în mitologia lirică a lui George Vulturescu imaginea unei interiorităţi aflate permanent sub semnul precarităţii propriei condiţii, temerii şi neînţelegerii receptării sensului profund al creaţiei, ca în excelentul poem Locul bocancilor de la intrare (prefaţat de un sugestiv motto din Pessoa, pe relaţia sacru – profan): „De la o vreme ei nu mai citesc poemul tău: / ei vin după tine, caraliii…/ lectura este ca şi ghicitul viitorului în măruntaiele păsării: / scotocesc, intru după tine în casă, în odaie – unde iei, repede, / un pumn de medicamente. Respiri greu poetule“; de unde, povara însăşi, fiinţială, a condiţiei de poet („N-am cerut să fiu poet / nici să am un Ochi Teafăr şi un Ochi Orb“) – într-o recurenţă ce aminteşte de poeme din creaţia anterioară (precum Oraş aşteptându-şi poetul din îndepărtatul Tratat despre Ochiul Orb – „Nu-mi face plăcere să scriu. Ca şi cum aş schimba scutecele / veacului. Ca şi cum aş extrage măselele cariate“). Într-o astfel de direcţie a ipostazierii poemului/ poeziei ca reprezentare multiformă a creaţiei pot fi urmărite aici o serie întreagă de arte poetice, ce merită comentarii aparte, precum, într-o enumerare sumară, Sindromul picăturii de sânge, Poem cu gângănii, Piatra şi prescura, Pielea singurătăţii, Meteoriţii şi puterea poeziei, Mormântul poemului neterminat, Dumnezeu nu separă niciodată un cuvânt de altul sau polemicul poem Când eşti… „nominalizat“.

Elementul de noutate, ce se adaugă configurării mitologiei poetice a autorului în noul volum, îl reprezintă, fără dubiu, recursul la Nietzsche, sugestie oferită de titlul însuşi al cărţii. Un titlu care trimite înspre câteva versuri ale celebrului filosof, aparţinând anului 1882, puse sub titlul Pinul şi trăsnetul. Apelul la Nietzsche (prezent şi în volumul din 2023, César Vallejo urcă pe Machu Picchu, printr-o trimitere la Aşa grăit-a Zarathustra) este făcut în mod direct, mai întâi în prolog („Lui F. Nietzsche, in aeternum“), într-o relaţie, esenţializată, „vârful de munte“ – „Divinul“, şi apoi în poemul Lângă pinul lui Nietzsche, care adună la un loc motive şi simboluri centrale ale propriei mitologii lirice (Ochiul Orb, Pietrele Nordului, „obârşia Nordului“, „pâinea Miezului de Piatră“ şi „cuvinte pe care aici le poţi rosti:/ nordicitate/ norditate“), alături de simbolistica verticalităţii singuratice, pe care o dezvoltă sugestiv „pinul lui Nietzsche“ („înlemnit aşteptând fulgerele“), şi a propriei scriituri: „Am învăţat să scriu ca şi cum aş ţine strâns rădăcinele pinului (…) / Martori îmi sunteţi voi că mi-am învăţat cuvintele / să se încunune cu pietrele care susţin rădăcinile pinului / sus pe vârfuri de munte, sub vânturi şi fulgere…“.