Dan Gulea, Un volum (in)complet

Nicolae Manolescu, imposibila despărţire

Volum coordonat de Gabriel Chifu, Mircea Mihăieş şi Cristian Pătrăşconiu, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2024, 356 p.

O simplă înşiruire a unor citate semnificative din acest important volum ce reuneşte aspecte memorialistice (predominant), dar şi hermeneutice ori de istorie literară – fără a epuiza lista genurilor abordate în legătură cu personalitatea lui Nicolae Manolescu – ar da poate o imagine similiobiectivă a cărţii ce a obţinut premiul Cartea Anului 2024, acordat de România literară. Dar, fatalmente, o imagine incompletă, pentru că ar opera o dublă reducţie: a subiectului, exclusiv văzut printr-o singură fereastră – şi a celui care scrie, care este, de fapt, angrenat într-un raport complex, imposibil de developat aici – raport pe care l-aş rezuma cu formula „întâlnirilor literare“, aşa cum Thomas Stoppard scria despre întâlnirile unor personalităţi în Zürichul lui 1916 din Travesties.

Cu aceste precauţii, se poate spune că în acest volum sunt câteva zeci de personalităţi ale lumii culturale de astăzi, o lume din păcate aflată în dihonie, ieri, ca şi astăzi, care semnează mesaje diverse, orientându-se asupra unei perioade sau alta din viaţa marelui critic; un album fotografic, cu instantanee ce se suprapun perioadei de peste 60 de ani de activitate, încheie „imposibila despărţire“ a noastră faţă de Nicolae Manolescu. Texte, cele mai multe, scrise imediat după încetarea din viaţă a criticului, şi apărute în diferite publicaţii; excepţia este un interviu luat criticului de Cristian Pătrăşconiu, în 2018, despre calibrul verdictului critic şi relaţia dintre omul real şi autorul de volume literare, dar şi intervenţia de tip psihanalitic semnată de Ion Vartic.

În primul rând, Manolescu există (verb utilizat de un număr semnificativ de autori ai acestui volum) prin literatură, vreau să spun prin felul în care a devenit personaj literar; astfel scriu poeţii Adrian Popescu, autorul poemului alegoric „Pierderea vocii“ – şi Ioana Ieronim, cu „Instantaneu anii ’70“, despre un Manolescu care citeşte undeva în Bucureşti, „în autobuzul aglomerat la refuz“, parcă în eternitate.

Mircea Cărtărescu scrie o impresionantă confesiune despre evocarea personajului criticului şi a Cenaclului de Luni în romanul Solenoid (2015), dezvăluind câte ceva din motivaţiile „Cenaclului Lunii“ – aşa cum se numea în roman Cenaclul de Luni: „Mă simt norocos că numeroşi critici de valoare au fost mereu alături de mine, şi, lângă Ovid Crohmălniceanu, care m-a descoperit, n-am încetat niciodată să-l menţionez aici, cu toată recunoştinţa, pe Nicolae Manolescu, care m-a impus“.

De departe, atrage atenţia Radu Carp, cumnat al primei căsătorii a lui Nicolae Manolescu, despre personajul N.M., reflectat în multiple imagini: aceea a vieţii din orăşelul prahovean Câmpina, a emisiunilor de radio (inclusiv a menţiunilor de la Europa Liberă), a personajului literar din romanul Sărbătorile răbdării de Dana Dumitriu (1980), pentru că „Nicolae Manolescu a fost, aşadar, în cel mai serios mod cu putinţă, un personaj literar pentru mine, înainte de a-l cunoaşte“.

Există, apoi, o dimensiune polemică, în care unii autori îi indexează pe cei care l-au calomniat pe critic: „Nicolae a fost, spune Alexandru Călinescu, un stâlp al rezistenţei împotriva ideologilor de ocazie şi a troglodiţilor care falsificau istoria culturii şi se străduiau să impună criterii străine esenţei literaturii“. În acest sens se exprimă şi Mircea Mihăieş, atunci când arată spre „Un stăvilar“, „cu acel formidabil pariu pe primatul esteticului“, şi adaugă explicaţia că toate inimiciţiile lui Manolescu au pornit de la Istoria critică, de la nemulţumirea unor literatori absenţi din lucrare. În aceeaşi direcţie se înscrie şi Cristian Pătrăşconiu, cu „surâsul domnului Manolescu“, o metaforă subtilă despre efemeritatea lumii şi imuabilul principiilor.

Ieşind din atmosfera polemizantă, volumul cuprinde o serie de analize de tip recapitulativ, obiective, descoperind alte şi alte ipostaze; reprezentativ este Ion Bogdan Lefter, care vorbeşte despre profesorul de la Litere de după 1990, aproape un jurnal al principalelor întâlniri ale criticilor, cu atenţie asupra reformulărilor conceptuale. În fond, poate că de acest tip de obiectivitate a fost atras Manolescu atunci când alegea un citat semnificativ din Lefter, pentru a prefaţa capitolul despre „Modernism (1889-1947)“ din Istoria critică. Tot pe terenul conceptual se află şi Marta Petreu, cu un text despre pragmatismul manolescian şi felul în care vorbea, de exemplu, despre necesitatea recunoaşterii scriitorului ca profesionist în epoca comunistă.

Hiperanalitic şi deci emoţionant se relevă textul lui Ion Vartic – autorul poate al celei mai pertinente demonstraţii, pentru că nu este una integral din postumitatea lui Manolescu, pe de o parte, şi pentru că investighează psihanalitic o nedumerire a autorului Istoriei critice, un vis pe care Manolescu îl povestea în România literară din februarie 2024; visul, comparat de caragiolog într-o primă variantă, din Apostroful lui februarie 2024, cu o confesiune de-a lui Caragiale din martie 1912 – pentru a evidenţia manifestările pulsionale ale inconştientului, cuprinse sub denumirea de „o uşă abia întredeschisă“, cunoscută sintagmă pentru implacabilul inomabil.

În acest volum complet, importanta latură umană devine, şi ea, literatură; apropiaţii lui Nicolae Manolescu aduc noi imagini. Irina Horea consemnează tulburătoarele ultime cuvinte: „Atâta a fost“. Andrei Manolescu scrie „Pe munte cu tatăl meu“, despre explorările din Bucegi, despre viaţa literară care apărea orinde era Manolescu, deci şi aici, fiind evocate succinte întâlniri cu Nicolae Breban sau cu Livius Ciocârlie pe traseele turistice; prietenii, precum Livius Ciocârlie, se gândesc în adâncul lor: „după ce Bazil Popovici mi-a comunicat nefericita veste, au urmat orele cele mai apăsătoare din viaţa mea“. Iar textele pot fi cuprinse de o dimensiune afectivă copleşitoare, care determină sfârşitul scrisului – acesta nemaiputând continua, aşa cum se vădeşte pentru Gheorghe Grigurcu, „La o dureroasă despărţire“. Tot fără cuvinte rămâne şi Andrei Pleşu, care alege pentru acest volum o republicare a unui text scris la împlinirea vârstei de 75 de ani ai criticului, însoţit de câteva cuvinte ce exprimă durerea.

Alte şi alte mărturii alcătuiesc efigia unei personalităţi: despre politicianul Manolescu, de exemplu, vorbeşte politicianul şi omul de litere Markó Béla, rememorând zilele Convenţiei Democrate, adversităţile şi felul în care cărturarii făceau politică – în opoziţie cu slaba calitate intelectuală a oamenilor politici de astăzi. Despre excepţionalitatea studentului Manolescu vorbeşte profesorul său, lingvistul Alexandru Niculescu: „Născut să fie conducător de largă respiraţie, ţara noastră nu va mai găsi prea uşor un spirit excepţional ca al său. A lăsat o moştenire greu de gestionat, un câmp extins de lucru, dar, cu exemplul său în minte, desigur vom ajunge la liman, oricum nu vom înceta să sperăm“. Prozatorul Gabriel Chifu apreciază inteligenţa critică, pentru că „Nicolae Manolescu mai avea o însuşire, rarisimă, probabil de negăsit la altcineva în vremurile noastre: şi anume, capacitatea de a cuprinde, de a-şi reprezenta, de a gândi întregul literaturii române“. Despre „Criticul de întâmpinare şi criticul de direcţie“, fundamentală distincţie, scrie Răzvan Voncu; o nuanţă personală, de tip revelator, are Hanna Bota, pentru care mintea criticului este „Oglinda [ce] îmi arăta hibele, distorsiunile, dar şi claritatea, acumulările, rezolvările“.

Inevitabil, volumul este incomplet, şi de aceea fascinant, prin senzaţia de a nu putea prinde în cuvinte un portret pe de-a-ntregul; ceea ce este aici vorbeşte însă, de la sine, despre complexitatea celui evocat, aflat la momentul „imposibilei despărţiri“.