Adrian Popescu, Ulcica albă

Se va păstra în lut zgârietura

spiralei ca în scoarţa unui pin?

Eu beau cu ochii, nu cu gura.

Ulcică-nsoţitoare la agapă,

visez în golul ce devine plin,

când negru se răsfaţă ceaiul.

Deşi n-am pus nimic în apă,

ce vie îşi desface amintirea,

sicilian, cu perle, evantaiul.

Sau e din bambus, japonez?

Sakura? Orbitoare-i viscolirea

lamelelor ce se desfac din miez.

Lucerna mea, romană navă

cu-n rostru ager, pasăre de lut,

lumina ta aş vrea să-mi cadă

pe pagină, să-mi cadă drept,

să pot citi cu ea pe piept.

Să pot citi cu ea pe piept.

Uşor, mi-e bucuria spartă!

Ulcică albă, flăcări şi ţărână,

eşti jumătate viaţă,

jumătate artă.

Nu vreau să beau din tine vin,

nici must, într-un final de vară,

doar te admir, pe-o policioară.

Te-a plămădit Olarul nevăzut,

şi cred că ţi-a ursit o zână bună,

albinele-ţi roiau din începuturi

de lume. Deasupra lui, cunună,

fotonii. I se-aşezaseră pe mână,

albi, miriade, invizibili fluturi.