Robert Şerban

Unul dintre visele pe care mi le-am împlinit a fost să am o librărie şi să fiu librar. Ce îşi poate dori un biblioman dacă nu asta? Am fost convins că astfel e cel mai frumos mod să-mi trăiesc viaţa: să stau între cărţi şi la serviciu, să citesc pe rupte şi pe alese, să le recomand altora ce să citească, să discut cu necunoscuţi şi cunoscuţi despre titluri vechi şi noi, să polemizez despre un autor sau altul, să transform paralelipipedele de hârtie în magneţi pentru oameni. Alături cu încă trei prieteni, am fost şi librar la Caligraf, în incinta Filarmonicii Banatul din Timişoara, care era chiar holul de la intrare şi care se vedea din stradă, pereţii fiind de sticlă. Vă daţi seama: o vitrină enormă pentru cărţi! Dar şi pentru albume muzicale şi de artă, CD-uri şi DVD-uri. Vis, nu? Doar că visul s-a transformat, încet, încet, într-un calvar. Nu am apucat, timp de un an, cât am stat acolo (mai exact, serile, după ce-mi terminam jobul de 8-9 ore la editura Brumar, cât şi sâmbetele ori duminicile), să citesc o carte cap-coadă. Cine crede că un librar are timp de aşa ceva e în eroare. Nu, un librar bagă NIR-uri, coduri de bare şi titlurile noi în computer (iar noutăţi apar zilnic), face inventare, face casa şi numără – dacă vinde ceva în ziua respectivă – bani, şi apoi verifică numărătoarea, scoate Z-tul (un fel de Zorro al casei de marcat). Şi permanent aranjează cărţile, permanent, poate, poate una dintre ele va face cu ochiul unui cititor.

Criza din 2007 a lovit la puţină vreme după ce am deschis librăria. Iar dezastrul a fost glorios. Oamenii nu doar că nu mai cumpărau cărţi, dar nici măcar nu mai erau curioşi de ele, nici măcar nu le mai luau în mână ca să le deschidă. Treceau printre ele fără măcar să le arunce o privire. Şi zilnic am văzut asta, încât am fost traumatizat. Cum să nu te uiţi la cărţi în drumul spre sala de concerte?! Cum să nu întrebi, în pauze, ce-a mai apărut nou? Nu să cumperi, ci să te uiţi! Nu mi-aş fi imaginat că se poate, am fost atât de şocant, încât nu mi-a mai trebuit librărit şi nu mi-ar mai trebui.

Dar plăcerea a intra şi a sta în librării, de a căuta printre op-uri, de a citi, nu doar că nu m-a părăsit, ci s-a amplificat. Citesc mai multe cărţi în paralel, iar după ce mă întorc din librării, numărul lor se înmulţeşte. Ştiu că sunt destui ca mine, dar tot mai puţini. Şi mai ştiu că literatura română are şanse tot mai firave, fiindcă sărăcuţa e în fel de fel de cercuri vicioase. Cel al librarilor e cam aşa: l-aş expune pe scriitorul T, că-i de-al nost’, dar se vinde greu, mai mari speranţe am c-o traducere. Iar dacă nu eşti expus, nu prea ai cum să vinzi. Şi cercul se rostogoleşte din librărie în librărie, precum cel de bicicletă cu care, copii săraci fiind, ne jucam pe uliţele satelor. Şi mai e cercul editorilor şi, mai ales, al cititorilor. Care sunt tot mai mici şi ele.

La momentul în care răspund la aceste întrebări, lumea pasionată de lectură din România a aflat că librăria independentă „La Două Bufniţe“, din Timişoara, se va închide curând. Motivul pe care Oana şi Raluca, proprietarele librăriei, l-au devoalat e acesta: oamenii nu cumpără cărţi. Aş completa: nu doar că nu mai cumpără, dar destui le donează, le dau gratis, le lasă în faţa tomberoanelor de gunoi. Trăim sfârşitul unei epoci. Nu ştiu dacă vom prinde tragerea heblului, dar mi-e limpede că în câteva zeci de ani va avea loc. Sigur că se citeşte şi se va citi, dar cartea de hârtie va deveni un obiect de lux, raritate, istorie. În Timişoara, oraş universitar de o jumătate de milion de locuitori, cu un nivel de trai ridicat, au mai rămas mai puţin de 10 librării. Ştiu sigur că cele mai mari dintre ele nu trăiesc din vânzarea de carte, ci de „papetărie“. În schimb, s-au redeschis trei cinematografe şi se pregătesc pentru „proiecţie“ altele două. Iată, filmul bate, din nou, viaţa.