Simona Popescu

ARTmosphere

1. Îmi pare rău că s-au făcut atît de scumpe cărţile! Noroc că eu, dar mai ales Bogdan, care e critic literar, primim noutăţile de la autori, de la edituri. Noroc şi cu bibliotecile, dar şi cu Internetul, unde sînt destule lucruri interesante, din lumea largă, la liber. În materie de literatură română, oferta nu mi se pare copleşitoare, ca prin alte părţi. Cîteva cărţi de proză cu adevărat semnificative pe an. Mai multe sînt cele de poezie, dar unele nu ajung în librării, sînt mai vizibile la tîrgurile de carte. De la o vreme, am devenit foarte selectivă în materie de literatură, caut ce mi se pare pe „direcţia“ mea, ca să spun aşa. În schimb, recitesc. Petrec ore în şir în faţa ecranului laptop-ului cu mai multe link-uri deschise simultan. Găseşti pe Net de toate, începînd cu teorie şi terminînd cu ştiinţele. Desigur, văd, ascult, nu doar citesc pe ecran. Dacă totul este text, se pare că dau atenţie mai mult ca oricînd Textului (în toate sensurile).

2. Faţă de cum stăteau lucrurile pe la începutul anilor ’90 (chiar 2000), stăm mai bine, se văd şi cărţile autorilor români. În Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie (o carte despre poezie, poeţi, poete – şi despre multe altele, desigur) aveam chiar la început o săgeată (ascuţită) trimisă către librar. Mai bine să dau două citate!:

„Librate Librarius,

Acum doi ani, văzînd eu că nu există, în ditamai taberna libraria bucarestoază, un colţişor acolo, un raft şi pentru scriitorii dă poetry, am vorbit cu una din căpeteniile tale cărturăreşti care mi-a spus că nu-şi permite să piardă spaţiu cu poezia. Şi-am zis cu parşivă timiditate: De-ar fi măcar un raft, un răftuleţ frumos colorat, o «instalaţie» (plastică, hartistică), o rădăcină culturală adventivă, un ornament printre aceste tomuri – unele împovărătoare, altele de agrement… Măcar pentru ARTmosphere…“

„Librar,

Am văzut nu demult că ai primit la matale şi marfă de-asta low-profile. Bravo [pentru iniţiativă]! Îţi doresc numai bine,

mă bucur aşa tare pentru tine că văd c-o duci fain

şi că nu mai zici la Lyrik: NEIN! şi KEIN!“

Lucrări în verde… a fost publicată în 2006. Realităţile despre care vorbeam acolo corespund anilor ’90. Astăzi cărţile de poezie nu mai sînt găvîzdite, ca altădată, pe ultimul raft de jos. Coperţile urîte, hîrtia ieftină ţin de trecut, aş zice. În unele librării există chiar o masă pe care sînt etalate volume de poezie. Frumos din partea librarilor/ librăreselor. S-au schimbat – şi ei/ ele, nu doar vremurile!

3. Sincer? N-are rost să ne-mbătăm cu apă rece: nu prea se citeşte! Eu îi văd pe studenţii mei. Îmi pare rău că nu sînt prea interesaţi de literatura actuală. Excepţie fac cei care mai vin pe la cursurile de scriere creatoare, pe care le-am numit demult, cred că după Charles Bernstein, cursuri de „creative wreading“ (de „scriscitit“). Visîndu-se ei (cei mai mulţi pentru scurt timp) să devină scriitori/ scriitoare, mai citesc şi contemporani, mai ales pe cei apropiaţi de vîrsta lor (şi din curiozitate, ca să se compare cu ei). Eu le dau bibliografii ample, din toate locurile şi timpurile. Doar unii ţin cont şi de asta.

Întorcîndu-ne la cărţi, tirajele sînt mici, mai ales cele de poezie. S-ar vinde mai bine dacă toţi cei care încearcă să scrie poezie ar şi citi! Depăşesc cu mult numărul cititorilor! Cîndva mai cumpărau şi bibliotecile. Unele dintre cele de cartier s-au desfiinţat, iar cele mari mă-ndoiesc că mai primesc fonduri pentru achiziţii. În schimb, s-au înmulţit evenimentele, întîlnirile cu scriitori/ scriitoare. E bine, mai ales pentru cei foarte tineri. Trebuie să vezi reacţii prietenoase din partea publicului (mai ales de vîrsta ta) cînd eşti la început, ca să prinzi curaj şi entuziasm. Altfel, e ceva mai greu.

Cît despre librării… Într-o vreme, am văzut cum dispar, înlocuite fiind de alte magazine. Nu cred că s-a întîmplat doar în Bucureşti. Mai vezi vitrine cu cărţi amestecate cu obiecte, un fel de bibelouri. Nu comentez. Dar sînt şi librării adevărate, care nu doar vînd carte, ci creează evenimente, au suflet. Ca să dau un exemplu, la Timişoara e un cuib frumos al cărţilor. Se cheamă „La Două Bufniţe“. Nu foarte mare, dar select, un hub cultural, cum se zice. A fost iniţiativa unor fete, absolvente de Litere, Oana şi Raluca. Nu doar vînd cărţi, ci organizează lansări, uneori mici petreceri, întîlniri cu publicul, ba chiar dau şi nişte burse pentru scriitori, cum o fac şi librăriile-reţea, cu putere, precum Cărtureşti. Dacă ar fi să aleg un sediu de librărie drag mie din Bucureşti, şi cu o grădină-terasă afară, ar fi Cărtureşti Verona. Acolo e un bun adăpost pentru cărţile mele. (Spun aici în paranteză că, după ce am terminat de răspuns întrebărilor, aflu că librăria de la Timişoara, a celor două prietene Oana & Raluca, se desfiinţează. N-a rezistat mai mult. Ce păcat! Au fost nouă ani! Nouă ani frumoşi.)