Mihaela Mudure

1. Sunt încântată, bu­cu­roasă. Abundenţa aceasta mi se pare un semn bun şi ca cititor, şi ca autor. Se scrie mult, se publică mult. E efectul libertăţii de după 1989. Nu toate aşteptările poporului român din decembrie 1989 au fost satisfăcute – nicio revoluţie nu şi-a îndeplinit programul în întregime – dar există libertate de expresie şi de creaţie. Se apreciază că perioada interbelică a fost extrem de fertilă. Cred că anii de după 1989 sunt comparabil, poate chiar şi mai fertili decât acea perioadă mult idealizată şi canonizată. Să-mi fie iertată blasfemia!

2. Răspunsul la această întrebare are de-a face cu o anume fragilitate a identităţii româneşti, cu complexele unei culturi valoroase, dar care nu se poate împăuna cu reuşita unor ambiţii imperiale şi a fost şi este în continuare obsedată să ţină pasul. Fascinaţia pentru ceea ce vine „din afară“ este şi un reflex întârziat al restricţiilor dinainte de 1989, când fluxul informativ din exterior spre România era extrem de controlat şi rarefiat. Trăiam sub un clopot de sticlă mată. Dar de atunci au trecut 35 de ani… Pe de altă parte, puţină lume ştie că în România daca predai la politehnică – să zicem – un curs în engleză, eşti plătit mai bine decât dacă îl predai în româneşte. Aceasta se numeşte internaţionalizare… Cred că Gheorghe Lazăr şi Asachi, întemeietorii învăţământului superior românesc, se răsucesc în mormânt. Să nu credeţi însă că cei care predau engleza – să zicem – la facultăţile de litere (filologie) sunt plătiţi mai bine decât cei care predau româna. Nuuu, ei fac parte din „linia de studiu română“, deci sunt plătiţi ca şi cum l-ar preda pe Shakespeare în româneşte. Deşi nu e cazul… Cu asemenea întortocheate atitudini identitare şi educaţionale, nu e de mirare că ne e greu să ţinem dreapta cumpănă între noi şi ceilalţi, străinii. Conduita corectă ar fi, în opinia mea, încurajarea producţiei culturale, intelectuale, literare în româneşte şi traducerea ei, promovarea ei cât mai intens posibil în limbile de circulaţie internaţională, prin politici publice coerente, nu doar prin eforturi şi contacte personale. În ceea ce priveşte librăriile, multe se străduiesc să dea un loc de cinste cărţilor valoroase şi literaturii române, dar există şi criteriul comercial. Librăriile sunt o afacere, până la urmă. Ele trebuie să ţină cont de ce se vinde mai mult, ce atrage mai mult. Deci, publicul trebuie educat, în primul rând.

3. Eu cred că se citeşte în România, chiar se citeşte mult, dar nu neapărat pe suport de hârtie. Problema este scopul lecturii. Se citeşte mult informativ şi mult mai puţin formativ. Bogăţia producţiei editoriale se datorează climatului de libertate în care trăim. Că numărul celor care cumpără cărţi scade, nu e de mirare. Să nu uităm că provenim dintr-o cultură care, istoriceşte vorbind, nu a excelat în ceea ce priveşte alfabetizarea. Satul tradiţional, pe care unii îl regretă, dar locuiesc la oraş şi merg la ţară doar, eventual, la sfârşit de săptămână, nu era o comunitate de cunoscători de carte. Alfabetizarea impusă forţat de regimul comunist a fost o campanie, ea nu a dus la o transformare de fond, care ar fi necesitat mult mai mult timp. Oralitatea ne-a caracterizat şi ne mai caracterizează încă. În momentul când cartea a fost atacată de micile ecrane ale telefonului, mulţi cititori au sucombat, preferând a răsfoi foile virtualului pentru a găsi, facil, informaţia dorită. Filmul (tot o sursă de imagini) a luat şi ia tot mai mult locul cărţii. Este evident că numărul librăriilor se va diminua. Ele trebuie să se adapteze, dar dispariţia lor ar fi o mare pierdere. Viaţa noastră ar fi mai săracă.