Gabriel Coşoveanu

Să punem odată semnul egalului între civilitate şi librării frecventate!

1. Am echivalat, dintotdeauna, intrarea în librărie cu pătrunderea, de oarecare sfioşenie, într-un lăcaş de cult, menit, în imaginarul meu de copil, să-mi aline diverse dureri şi îmi răsplătească irepresibila dorinţă de a roade nonstop la cărţi, ca un şoarece. Aceeaşi bucurie lăuntrică o resimţeam în cazul unei papetării, promisiune a scrisului, derivat, mai mult sau mai puţin automat, din situaţia de devorator de buchii, aspect care rămas valabil şi în ziua de azi. În mare parte, sentimentul de entuziasm s-a menţinut; l-aş cataloga, acum, drept act salvator, de-a dreptul, şi la el s-au adăugat alte două trăiri, antagonice. Una, rudă cu frenezia, ţine de aspectul rafturilor pline geometric şi bogate intelectual. Din păcate, cealaltă senzaţie, remanenţă a comunismului, a apăsării penuriei şi cenzurii, te îndeamnă spre mizantropie şi cioranism, în genere, pentru că-ţi aminteşte de un regim analfabet şi criminal care nu dădea doi bani pe condiţia de om care-şi cultivă simţurile şi pe cele conexe lui. Reacţia prezumată ca cititor, ieri şi azi, era, în ce mă priveşte, una aproape copilărească, ca la primirea unui premiu de olimpic: mă aştepta, la primul răgaz, o lectură care funcţiona ca panaceu. Cât priveşte întâlnirea cu propriul product, detaşat, de-acum, de tine, aici e o chestiune realmente delicată, căci nu se cade să zăboveşti pe acolo. Cunoştinţă cu „rodul“ tău îţi vor face cei îndrituiţi, criticii literari. Tu rămâi în aşteptare, rozându-ţi unghiile, dar asta e regula jocului.

2. Designul interior al unei librării e un meşteşug în sine şi de el nu se poate ocupa nici cel mai priceput manager fără aportul unui librar pur-sânge ori al unui buchinist. Prioritate îi acorzi duhului cărţilor, ca unui fel de djin, cunoscător al magiei prezentării. Astfel că expunerea „mărfii“ depinde de nu doar de gestionarea unui număr de metri cubi, ci, la drept vorbind covârşitor, de cât de insider e „aranjorul“ delicatelor obiecte. Între titluri autohtone şi străine alegi după criteriile tale, şi, slavă Domnului, ai de unde. Traducătorii sunt tot mai buni, autoexigenţi, profesionişti veritabili, ca „în afară“. Scriitorii români nu dau semne de oboseală, debutanţii promiţători apar tot mai des. Problema, care nu are legătura cu efervescenţa, veritabilă, a pieţei de carte, stă în atitudinea alegătorilor, în toate sensurile, faţă de zona spirituală a vieţii.

3. Acel „mai“ plasat în întrebarea dvs. spune multe, putând conduce, sociologic, la forme regresive de identificare a calităţii vieţii. Respectiv, la sporirea numărului de nostalgici după o epocă în care destui, avizaţi ori snobi, nu prea importă aici, întreţineau o reţea de librărese pentru a pune mâna pe o „carte bună“, aşa cum se preocupau de canale cvasi-legale pentru a procura carne, cafea, ouă, brânză, în plină criză indusă de tovărăşia cu Răsăritul. Într-adevăr, producţia editorială s-a occidentalizat constant, oferta e mirobolantă, şi substanţial, şi estetic. Mentalitatea potenţialului cititor, din nefericire, e asincronă în raport cu aggiornamentul făcut de „industria“ de carte. Se înmulţesc cei care, tot (re)calibrând formula coşului zilnic, trec deja automat cartea la produse de lux sau pasabile. Decalajul dintre efortul editorilor şi indolenţa culturală a „maselor largi“ se explică prin atitudinea celor mai eficace influenceri, nimeni alţii decât politicienii. Vorba cuiva, om public – să vezi un politician în librărie, asta da situaţie extremă. Cu o şcolaritate dificilă, după cum rezultă din CV-uri, suficienţi puternici ai ţării desconsideră suveran actul lecturii, văzut ca o pierdere de timp. La populace, cu spusa francezului, îşi însuşeşte, uşurată, chiar înviorată, concepţia de la vârf. Nu va vedea, probabil, niciodată cartea ca instrument de cunoaştere, darmite ca instrument de viaţă, cum e ea, de fapt.