Hanna Bota

1. Pentru ani de zile, librăriile au însemnat oaza de bucurie, tărâmul magic, spaţiul întâlnirii cu promisiunea unor momente de mare plăcere, locul unde îmi alegeam cu mare grijă, anticipând savoarea lecturii, cărţile de beletristică sau de studiu în diferite domenii. Dar de ani buni, această magie s-a destrămat. S-a contaminat de o stare copleşitoare a falsului, a surogatului de ofertă, a unei stări de păcăleală şi amărăciune adânc resimţită. Cărţile continuă totuşi să fie instrumentele prin care îmi ofer bucurie, entuziasm şi anticiparea împlinirii, emoţia de a cunoaşte, de a mă cunoaşte, de a creşte şi a mă dezvolta, apoi de a da mai departe ceea ce am acumulat: un cerc prin care primeşti şi oferi, căci altfel, adunând egoist, fără să transmiţi ceea ce s-a prelucrat în propriul interior, ajungi la obezitate intelectuală-spirituală-psihică, ceea ce este o anomalie la fel de gravă ca boala fizică.

Dincolo de sentimentul de copleşire din cauza ofertei prea mari, atât ca informaţie, cât şi de calitate precară a textului (fie traduceri, fie literatură autohtonă), încă pot să-mi aleg ceea ce mă interesează şi să fac abstracţie de maculatură. Aşa că încă pot regăsi ceva din bucuria pură care mă inunda în trecut. Dar acum nu prea mai merg în librării să caut şi să răscolesc cu gândul de a mă lăsa surprinsă, ci merg ţintit, ştiind de la început ce şi cam pe care rafturi să caut. S-a adunat prea mult „gunoi“ ca să îmi permit să pierd timpul scotocind ca-n tomberon. Şi da, recunosc, caut destul de frecvent în librăriile virtuale, citesc descrieri şi recenzii, îmi aleg lecturile diferit faţă de câţiva ani în urmă.

2. E frustrant pentru un scriitor român să observe traducerile excesiv de multe şi promovarea lor constantă, care este, neîndoielnic, în detrimentul literaturii noastre. Şi, deseori, calitatea acelor scrieri nu e la înălţimea promovării. Sigur, sunt scriitori străini foarte buni, e normal să le citim cărţile, dar a nu proteja scriitorul român, pe cel care, până la urmă, scrie literatura acestei ţări şi a acestei culturi, susţinând valorile autohtone, e o pierdere pentru toţi. Un scriitor străin nu va susţine niciodată, în acelaşi mod şi cu aceleaşi rezultate, cultura noastră. Nici măcar ca limbă a traducătorului. Iar dacă traducerile nu ar copleşi librăriile şi gustul cititorilor, poate ar exista politici prin care să se susţină scriitorii români pentru a se dezvolta şi a scrie mai bine, mai mult, mai rentabil chiar şi financiar. Deoarece este greu să ai două joburi ca să supravieţuieşti, apoi să scrii literatură de calitate, după ce te-ai documentat susţinându-te financiar singur, te-ai dezvoltat şi ai crescut intelectual-psihic-spiritual pentru ca, dincolo de talent, să fii suficient de pregătit pentru a avea ce spune şi a şti cum să spui. Scriitorul român simte nu doar că nu e susţinut, ci, dimpotrivă, că e sabotat, că trebuie să scrie şi să dăruiască din ceea ce este/are fără a fi apreciat. Simte că-n ţara asta nu e nevoie de el, din moment ce nu există susţinere, ci e mereu comparat cu traducerile din alte limbi…

Expunere? Unii care se vând bine sunt expuşi în locuri favorabile. Alţii, în spate, sub alte cărţi, jos pe ultimul raft etc., nu-s văzuţi, deci nu există. Dacă numele lor ar fi văzut mai des, cumpărătorii s-ar obişnui; le-ar ocoli, poate, un timp, apoi s-ar apropia ca de ceva cunoscut – este o lege neurologică de care marketingul se foloseşte. Dacă se doreşte. Librarii n-au astfel de dorinţe, ei vor doar să vândă. Politicile culturale nu sunt făcute de librari, ar trebui să se lucreze „în alt loc“, dacă se doreşte păstrarea şi dezvoltarea culturii noastre literare. Dar poate nu se doreşte sau cei care ar putea-o face sunt prea puţin pregătiţi, în ţară la noi încă luptăm pentru supravieţuire, care, la orice nivel şi oricum am privi, este mereu acelaşi lucru: om şi lup, lup şi om. Eu am avut parte şi de expunere, şi de neglijare. E o diferenţă uriaşă.

3. Librării sunt multe în Bucureşti, asta e bine. Pe lângă marile librării, CLB (Centrul de Librării Bucureşti) are multe puncte de vânzare: sigur, se vând şi produse de papetărie, cadouri, gablonţuri, veselă etc., dar cartea este pe primul loc, ca spaţiu de expunere. Ca vânzare, poate că nu. (Acum când scriu, circulă ştirea cu închiderea librăriei timişorene „La două bufniţe“. Motivul: s-a dorit susţinerea librăriei doar din vânzare de carte, dar nu mai merge… Ce trist!). Tinerii citesc mult, fie literatură, fie texte de specialitate, folosind aplicaţii şi device-uri, nu doar cărţi în format fizic. S-a schimbat forma de accesare a informaţiei, a cărţilor. Viaţa pe Terra, pentru specia umană, se schimbă, e limpede.

Eu ştiu că voi continua să scriu. Poate, dacă aş avea 20 de ani, m-aş gândi ce formă de transmitere a textelor să găsesc pentru a intra în trend-ul noilor generaţii. Nemaifiind cazul, voi continua să scriu şi să public cărţi în format tipărit. Interesant e că, în ultimul timp, am fost contactată de mai multe grupuri de lectură în care oameni tineri se adună să discute cărţile citite: pentru bucuria lecturii, de dragul comunicării directe, exasperaţi de falsitatea relaţiilor mediate tehnologic, deci fără device-uri, doar carte tipărită. Poate sunt mici insule care vor pieri sau poate vor deveni continente, nu ştim…