Pseudofabulă cu pahare

 

În spaniolă

păsărilor li se spune

pajaros.

 

Cuvintele mele

cu o mie de uşi,

dar nicio fereastră.

 

O fi aflat ei

că cerul se varsă

din înalturi

în păsări.

 

Când vei bate

la uşă

va fi soare,

păsările

vor lustrui vântul,

cioc sau buză.

 

Amorul

va deschide ferestre,

sticlă sau carne.

 

Cerul se varsă

din înalt

în pahare

de lut.

 

Pseudofabulă cu rame

 

În franceză,

ranei i se spune

blessure.

 

Dar am observat că rană

Rimează şchiop cu ramă,

şi am început să-mi înrămez

durerea.

 

În fiecare zi,

altă poză

cu o tăietură nouă,

altă arsură pusă frumos

într-un colţ al peretelui

în care mi-am zidit inima.

 

Poate de-aia

tablourile vechi miros

a carne vindecată.

 

Când vei veni,

nu bate, intră direct.

Sunt ocupată cu agăţatul

unei iubiri prost înrămate.

 

Nu e artă, dar e sinceră.

 

Câteodată,

cerul se varsă

din înalt

în răni.

Alteori,

doar îşi caută

o ramă potrivită.

 

Pseudofabulă cu carte

 

În italiană, cărţii i se spune libro,

o libertate cu pagini tăiate,

nu zboară, dar visează

c-ar putea face asta.

 

Eu am citit despre libertate

în capitolul II din Constituţia României,

scria că omul

e o propoziţie eliptică de predicat,

dacă nu-şi alege singur verbul.

 

Am o libertate de buzunar,

scrisă cu cerneală de tăcere,

cu sublinieri şi notiţe pe margine,

lăsate de cineva

care nu mai are timp

să citească.

 

Uneori

cerul se varsă

din înalt

în filele unei zile.

Şi atunci ştiu:

nu sunt liberă,

dar sunt citibilă.

 

Poate, într-o limbă pe care

n-o mai vorbeşte nimeni,

şi exact asta înseamnă

a fi viu.

 

Pseudofabulă cu Marte

 

În latină,

îi poţi spune războiului, Marte.

În tăcere,

războiul se numeşte moarte.

Am visat că Marte

mergea desculţ

pe pieptul unui copil

care se juca de-a soldatul.

Fiecare pas lăsa urme

în formă de groapă comună.

 

Când am întrebat

dacă victoria doare,

mi-a răspuns:

doar când e tăcută.

 

Moartea, în schimb,

bea cafea cu mine dimineaţa.

N-are coasă,

dar ştie să taie priviri

cu o singură ştire.

 

Marte vrea zgomot.

Moartea, o pauză lungă

între două versuri.

 

Când vei bate la uşă,

voi fi pe câmpul cuvintelor,

îmbrăcată în armură de sensuri pierdute,

cu inima ascunsă

între paranteze.

 

Cerul se varsă

din înalt

în soldaţi de hârtie

care ard,

şi flacăra lor

scrie încet:

 

Marte a plecat,

doar moartea-i acasă.