Cristian Vasile, Mihai Ralea – viaţa şi opera

S-au împlinit anul trecut 60 de ani de la moartea lui Mihai Ralea, iar anul viitor vor fi 130 de ani de la naştere. Acum trei ani, Ruxandra Câmpeanu redeschidea inclusiv dosarul Ralea într-o carte de referinţă – Dincolo de regulile jocului în perioada 1948-1964: Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Vianu, Corint, 2022, 560 pag. Era o investigaţie legată de compromisul vădit în cazurile Ralea, Călinescu şi Vianu, care aducea în prim-plan problematica morală referitoare mai mult sau mai puţin şi la celebra interogaţie despre trădarea intelectualilor. Cum s-a mai scris, lucrarea – care s-a concentrat asupra unor teme majore precum relaţia intelectualilor cu răul, politizarea lumii literare, reconfigurarea canonului, practica studiului literar şi posteritatea celor trei personaje principale – ieşea în evidenţă prin cantitatea impresionantă a surselor folosite, buna stăpânire a problematicii teoretice şi prin analiza calmă a devierilor deontologice ale eroilor săi principali în contrast cu tonul emoţional al anilor 1990.

Ralea mi se pare cazul cel mai ofertant, cel puţin din perspectiva istoricului care este interesat poate mai mult de palierul politic. Spre deosebire de Ruxandra Câmpeanu, aici voi extinde analiza şi asupra perioadei precomuniste. Cred că fraza-cheie care descrie cel mai bine acţiunea politică a lui Mihai Ralea din perioada antonesciană, dar şi imediat după 23 august 1944 îi aparţine lui Emil Dorian. Atunci când Dorian l-a întâlnit pe M. Ralea la 10 decembrie 1941 – când maşina de război germană eşua în faţa Moscovei – diaristul a notat o atitudine caracteristică vădită în cazul eroului nostru: „ceea ce m-a impresionat în tot timpul discuţiilor a fost obsesia lui de a se salva într-o viitoare schimbare de regim“ (Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană, Hasefer, 1996, p. 189). Sub Antonescu, Ralea, fostul ministru carlist al Muncii, fiind departe de viaţa politică oficială şi de munca epuizantă într-un departament guvernamental, a avut mai mult timp la dispoziţie. L-a consacrat scrisului şi muncii alături de studenţi (cei din jurul revistei Gândul nostru). În acest context a reuşit probabil să lucreze mai mult la manuscrisul operei sale de căpătâi – Explicarea omului – care a suferit mai multe finisări în ultimii ani ai războiului (probabil între 1943 şi 1944); mai multe capitole au fost tipărite în noua serie din Viaţa românească între anii 1944 şi 1946. Cartea – anunţată practic de studiul Definiţia omului apărut iniţial în 1928 – a fost publicată în 1946 (şi reeditată în 1972 – Mihai Ralea, Explicarea omului, Cartea Românească, 1946, 369 p.; idem, Scrieri, vol. I, Explicarea omului, ed. N. Tertulian, Minerva, 1972, 306 p.). O caracteristică pentru Ralea (autorul academic de după 1923, deci după ce şi-a susţinut doctoratul în Franţa) este însă o anumită superficialitate – sesizată şi de editorul anilor 1970 – care observa numeroase erori în transcrierea titlurilor şi numelor, neglijenţe în prezentarea citatelor etc. (Explicarea omului, 1972, p. xxxvi). Aşa cum au remarcat istoricii literari, vârful de formă al lui Ralea pare să fie atins totuşi între 1926 şi 1930 (deşi în decembrie 1928, devine deputat, pare că politica nu îl absoarbe atât de mult şi încă e prolific, pătrunzător şi coerent).

De unde vine însă sus-amintita superficialitate, evocată şi de Eugen Ionescu, care se plângea de prezenţa pleonasmelor în textul lui Ralea, ceea ce a îngreunat traducerea în franceză a volumului Explicarea omului, apărut până la urmă în 1949 la Presses Universitaires de France? Cumva acest aspect poate fi înţeles pentru că M. Ralea – cu neputinţa de a sta locului, observată de mai mulţi colegi şi prieteni în memoriile lor – nu a zăbovit doar asupra scrisului academic între aprilie 1943 (momentul eliberării din lagărul de la Târgu Jiu) şi august 1944, ci a continuat să activeze politic, chiar dacă mai mult în subteran, într-un fel de semiclandestinitate. După 6 martie 1945, regimul procomunist l-a readus în prim-plan, ca ministru al Artelor şi ministru plenipotenţiar la Legaţia din SUA (august 1946 – august 1948). În contextul începutului de Război Rece, presa americană i-a creat numeroase probleme care transpar şi din notele sale de călătorie. În 1948, doamnele Ralea au ajuns în Newport, Rhode Island, o staţiune exclusivistă de pe Coasta de Est a SUA. Reporterul ziarului Washington Post, deplasat la Newport, relata despre incidentele în care au fost implicate Ioana şi Catinca Ralea pe când petreceau trei zile de concediu („Balkan Troubles in Wave at Swim Hint in Swank Resort“, în The Washington Post, 3 iulie 1948). Cele două doamne nu au fost deloc discrete: Catinca Ralea ar fi dorit să ajungă la Plaja Bailey (cu circuit închis) şi să înoate, iar mama ei, Ioana, s-ar fi plâns ziariştilor din cauza tratamentului discriminatoriu motivat de asocierea familiei Ralea cu regimul comunist. Washington Post o cita chiar pe Ioana Ralea, iar această declaraţie probabil a stârnit iritare la Bucureşti, nu doar în centrala MAE, deoarece relativiza apartenenţa lui Ralea la coaliţia guvernamentală procomunistă şi îl prezenta pe Ralea în primul rând ca intelectual: „ce contează ce suntem, dacă suntem comunişti sau nu? Eu nu sunt comunistă, dar, cu siguranţă, nu voi spune dacă soţul meu este sau nu, pentru a le face pe plac celor responsabili de Plaja Bailey. (…) Soţul meu este un intelectual. A fost profesor de filosofie la Bucureşti. De ce să fie criticat pentru asocierea cu comuniştii din România mai mult decât pentru orice altceva?“. Nici nu mai contează dacă relatările de presă vădesc sau nu o acurateţe deplină, esenţa este că familia diplomatului a fost implicată într-un scandal mediatic de care Ralea nu avea nevoie.

Probabil Ralea a fost traumatizat de incident. Ştim că ţinea mult la ideea ieşirilor din Washington-ul toropit de călduri. În iunie 1948 le scria lui Tudor şi Elenei Vianu: „Aici au început căldurile şi mă gândesc să trimit pe Fetiţa [Ioana Ralea] şi Catinca la o plajă la nord de N. York, unde să le pot vedea şi eu sâmbăta şi duminica“ (Scrisori către Tudor Vianu, II, Minerva, 1994, p. 315). Din notele sale de călătorie deducem că a fost şi el în Newport în iunie 1948, deci într-un moment foarte apropiat de descinderea aici a soţiei şi fiicei sale (atestată în presa americană). Peste 7 ani, într-un volum de evocări de călătorie, va aminti Newport în felul său, prin prisma istoriei colonialismului, a luptei de clasă şi a decadenţei americane (pe care o plasează, strategic, cu ceva decenii în urmă): „Newport e un mic orăşel într-o insulă stâncoasă din Statul Rhode Island (…). Navele plecau de aici spre Africa. Încărcau de acolo robi negri, îi vindeau în Antile în schimbul unei încărcături de zahăr şi rom (…). Acum, în marginea oraşului a apărut o bogată plajă, plină de palatele şi vilele marilor familii de bancheri din New York. Pe un ţărm accidentat, printre stânci sălbatice, parcurile şi palatele se ţin lanţ. Mai înainte cu câteva decenii, la începutul secolului nostru, toate aceste somptuoase locuinţe se umpleau de lachei, de musafiri şi de echipaje. Nopţile răsunau de larma petrecerilor înecate în muzică şi şampanie, care se revărsa în valuri prin toate boschetele. Era sabatul orgiac al milionarilor din New York. Snobii alergau din toate părţile Americii, iar corpul diplomatic venea şi el să petreacă zilele calde de vară aici (subl. n.)“ (Mihai Ralea, În extremul Occident, ESPLA, 1955, pp. 150-151). La puţin timp după acest Newportgate declanşat în presa americană, diplomatul Ralea a fost chemat de urgenţă la Bucureşti; în august 1948 el a părăsit Washington şi s-a întors în România comunistă cu speranţa nejustificată că va putea reveni la postul de reprezentare din SUA.

Interesant este şi cum alege Ralea să relateze ultimele sale trei luni ale misiunii diplomatice; în iunie 1948 era la Newport (nu reiese dacă singur sau împreună cu Ioana şi Catinca), apoi se întorcea în capitala americană la Legaţie – „regăsesc Washingtonul liniştit, placid şi umed“. Vara, începând cu iulie, „marele oraş de provincie“ care e Washington este părăsit de diplomaţi şi de membrii guvernului – „cancelariile sunt goale şi funcţionarii, dezbrăcaţi în cămăşi, cască şi beau coca-cola îngheţată, aşteptând ora închiderii“ (Mihai Ralea, În extremul Occident, p. 151). Previzibil, prin prisma (auto)cenzurii, din memoriile lui Ralea nu transpare vreo frământare sufletească intervenită odată cu sosirea telegramei prin care era chemat la Bucureşti şi cu pregătirile pentru întoarcere. Din contra, din notele de călătorie, publicate la şapte ani distanţă, rezultă ca a plecat din Washington spre Bucureşti via New York cu speranţa în Lumina de la Răsărit, teoretizată de Sadoveanu cu largul său concurs în 1945: „La un debarcader din New York aşteaptă transatlanticul care mă va transporta către Răsărit, unde se aprind, rând pe rând, făcliile unei noi lumini“ (Ibidem). Cum ar fi spus editorii săi de dinainte de 1989: „Periplul de călătorie al lui Mihai Ralea se încheie astfel pe o notă de ardent patriotism“.