Răzvan Voncu, „Viaţa mea e un roman“

Afirmaţia de mai sus era, cu nişte decenii în urmă, apanajul coafezelor romanţioase şi al crailor de cartier.

Astăzi, ea reprezintă convingerea multor oameni care se cred scriitori, membri sau nemembri ai Uniunii. O serie întreagă de romane – sau, mă rog, de naraţiuni care se vor romane – sunt construite pe acest principiu, al relatării crude, necorupte de intruziunea creativităţii, a vieţii autorului/oarei, redată, dacă se poate, în ordine cronologică.

O culme, în acest sens, a atins-o mai demult plecatul dintre noi Adrian Păunescu, care în 1987 a publicat un volum care poartă chiar acest titlu: Viaţa mea e un roman. Doar că… e un volum de versuri (!), remarcabil de prost, care trădează (şi) o altă convingere, la care ajunsese destul de devreme autorul: şi anume, că orice respiraţie a sa este intrinsec poezie.

În realitate, ca să revin la afirmaţia iniţială, aşa cum o respiraţie nu este niciodată poezie, nici viaţa nu este roman. Pentru simplul fapt că şi poezia, şi romanul sunt texte, nu viaţă. Sunt enunţuri lingvistice care au o pragmatică şi o stilistică radical diferite de cele ale limbajului comun. Ca fapte de literatură, ele nu „comunică“ – aşa cum incult pretind diferite „recomandări“ europene care se aplică tale quale în învăţământul românesc –, ci, dimpotrivă, „incomunică“. Mai simplu spus, conţin o altfel de reţea de sensuri decât cele ale comunicării comune, de zi cu zi.

Înainte de orice, convingerea că „viaţa mea e un roman“ este naivă şi amatoristică, întrucât face confuzia între adevăr şi verosimilitate, ca şi între trăire şi relevanţă.

„Dar mi s-a întâmplat mie“, este replica pe care o aud atunci când fac unui autor observaţia că un anumit fapt din romanul său nu este verosimil (cum ar fi, de exemplu, împrejurarea că un tânăr de 18 ani publică, la finele anilor 1940, câteva articole „pe linie“ şi devine, pe baza lor, redactor-şef al ziarului judeţean al partidului comunist). Din evidenţa că o anumită întâmplare chiar s-a petrecut în realitate nu derivă, însă, verosimilitatea ei narativă, iar aceasta, nu numai din cauza faptului că viaţa bate uneori literatura.

Conceptul de „verosimilitate“ nu se suprapune decât parţial celui de „adevăr“: verosimilul este ceea ce poate fi crezut, oricând şi de către oricine, într-un cod narativ de tip realist, iar nu ceea ce trebuie crezut, pe baza evidenţei că s-a întâmplat. Verosimilitatea este un concept deopotrivă mai restrâns şi mai larg decât cel de adevăr. Mai restrâns, pentru că tinde să excludă „extravaganţele“ şi extremele, faptele imposibil de acceptat într-o logică obişnuită, şi mai larg deoarece, paradoxal, chiar într-un cod realist poate fi făcut credibil, de către prozator, ceva care nu s-a întâmplat niciodată în realitate. Verosimilitatea tinde către tip şi tipizare şi se bazează nu pe totalitatea faptelor care s-au petrecut vreodată în realitate, ci pe anumite tipare evenimenţiale şi psihologice, pe care logica obişnuită le cunoaşte aprioric. În temeiul acestor tipare mentale, anumite fapte improbabile în realitate – cum ar fi, să zicem, relaţia de iubire profundă a unei tinere aristocrate cu un rustre – pot fi acceptate ca posibile (deci, verosimile), în timp ce altele, care chiar s-au întâmplat – ca, de pildă, un atentat cu explozibil, îndreptat împotriva unor simboluri comuniste, în România anilor 1980 –, să fie respinse.

Cea de-a doua confuzie, cea dintre trăire şi relevanţă, este şi mai naivă şi, din această cauză, mai răspândită. Ea este potenţată de extraordinara idee pe care o au despre ei înşişi tot mai mulţi oameni, convinşi că au făcut fapte memorabile şi au trăit evenimente istorice.

În realitate, trebuie să ne gândim la două aspecte distincte.

Primul ţine de relevanţa intrinsecă a unei biografii. Un cunoscut proverb chinez spune că „Orice ai face în viaţă, să nu uiţi că există un miliard de chinezi care nu vor afla niciodată ce ai făcut“. Nombrilismul pare, ce-i drept, o maladie naţională: puţine s-au schimbat de când, în anii 1970-1980, Adrian Marino vitupera împotriva maniei de a ne crede importanţi, manie întreţinută atunci de la vârfurile statului şi ale propagandei. Astăzi problema nu mai are un conţinut cultural, căci se cred importanţi oameni absolut inculţi: vedete mondene sau de televiziune, bucătari, oameni politici locali şi o mulţime de „foşti“. Scriu sau dictează romane memorialistice pline de senzaţional (în sensul rău al termenului) oameni care n-au trăit, de fapt, nimic la scara istoriei adevărate, a istoriei mari. Dar care atribuie neînsemnatei lor treceri prin viaţă o importanţă excesivă, din care derivă şi convingerea că nararea acestei vieţi, considerate de ei înşişi exponenţiale, poate folosi şi altora. E la mijloc, desigur, excesul de personalitate, absenţa măsurii şi, nu în ultimul rând, înţelegerea cu totul exagerată a „forţei“ cuvântului tipărit. Foarte puţine romane sau scrieri autobiografice, de fapt, au avut o importanţă egală celei de care s-a bucurat autorul/ea lor. Trăirea intensă a vieţii proprii nu are parte de o retrăire, prin lectură, la fel de intensă. Chiar semnificativă fiind, la scara istoriei sau a culturii, biografia este şi ea supusă „mutaţiei valorilor“, astfel încât memoriile bucătăresei lui Nicolae Ceauşescu ar fi avut o anumită relevanţă intrinsecă în timpul vieţii dictatorului, o alta la scurt timp de la prăbuşirea comunismului, spre a nu mai avea nici una, astăzi.

Celălalt aspect ţine de relevanţa derivată, aceea care decurge din forţa personalităţii celui care scrie. Mircea Cărtărescu, de pildă, este un şoarece de bibliotecă şi un om fără biografie, în sensul convenţional al termenului. Jurnalele sale se citesc cu interes, însă. Se citesc, aş spune, cu tot atâta interes ca literatura sa de ficţiune, datorită intensităţii personalităţii sale. Intensitatea personalităţii artistice transformă non-evenimentele vieţii în evenimente ale scris-cititului şi are capacitatea de a şterge frontiera dintre bine şi rău, în faptele scriitorului, şi dintre adevăr şi eroare, în opiniile sale. Cu alte cuvinte, relevanţa intrinsecă a unei biografii nu este decisivă în proză. Ceea ce contează cu adevărat este relevanţa care derivă din actul scrisului: se poate să trăieşti evenimente importante, dar asta nu garantează un roman interesant, sau dimpotrivă, poţi să ai o viaţă banală, dar naraţiunea care o conţine să fie cât se poate de captivantă. Este cunoscută replica lui Woody Allen care, întrebat dacă ar accepta să regizeze partea a II-a din Waterworld (film hollywoodian de acţiune, a cărui primă parte a costat 150 de milioane de dolari, în mare măsură cheltuiţi pe decoruri, trucaje şi cascadorii), a răspuns semnificativ: „Da, dacă mi s-ar permite să-l filmez în întregime la mine în baie.“

Din aceste observaţii simple, rezultă o concluzie la fel de simplă. Romanul nu numai că nu este „viaţă“, ci este chiar opusul ei. Viaţa e neregulată, contradictorie, surprinzătoare. Romanul e o arhitectură în care şi dezordinea trebuie bine dozată şi programată. Viaţa poate fi banală sau, dimpotrivă, cu totul ieşită din comun, romanul nu poate fi decât verosimil sau deloc. Viaţa are suişuri şi coborâşuri, romanul nu poate fi decât reuşit sau prost, iar câteodată e de ajuns un detaliu marginal ca să prăbuşească totul. A-ţi povesti viaţa fără să ştii, de fapt, să o povesteşti – adică să-i ordonezi epic întâmplările şi semantic înţelesurile, să elimini nesemnificativul şi supra-semnificativul neverosimil, să ridici „aventurile dintr-o curte interioară“ la intensitatea epică a războaielor napoleoniene – e nu numai o impudoare. E mai cu seamă o tristă pierdere de timp.

Viaţa nimănui nu este roman, nu este literatură. Viaţa oricui poate deveni roman, poate deveni literatură. Între a fi şi a deveni se scrie întreaga diferenţă dintre o naraţiune lălâie, mediocră şi, în fond, complet neinteresantă, şi o naraţiune pasionantă, la finalul lecturii căreia poţi spune că străvezi ceva. Iar pentru a deveni literatură, se cer alte daruri decât cel de povestitor oral hazos, într-un cerc de prieteni. Răposatul Dinu Săraru era un povestitor spumos, cu şarm, dar când se apuca să-şi pună naraţiunile pe hârtie, era jale. Marin Sorescu, dimpotrivă, era incapabil să nareze coerent, între amici, o întâmplare banală: recitiţi Trei dinţi din faţă şi veţi vedea ce romancier bun putea fi, scriind ceea ce nu putea să relateze oral.