Radu Constantinescu, Invincibila Armada, Napoleon şi… Ucraina

Îndrăznesc să afirm că ne aflăm în faţa unei cărţi-eveniment – Războiul fără veac, Editura Junimea, 2025. Am certitudinea că premiile literare pentru anul în curs nu vor ocoli acest volum care uimeşte prin forţa de evocare a celei mai mari calamităţi a omenirii, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre: războiul, cu atrocităţile sale inimaginabile, cu sfâşierile şi traumele sufleteşti declanşate, cu suferinţele nesfârşite antrenate de mantia sa sângeroasă. Cel care reuşeşte această performanţă este David Seko, un tânăr format în atmosfera intelectuală a Timişoarei (de altfel, primul fragment din volum a apărut în 2024, în revista Orizont), un debutant în domeniul prozei, care scrie „cu o mână prea sigură şi o limpezime a gândului neobişnuită la 18 ani, când, de obicei, vrei să spui mai mult decât poţi“, aşa cum notează profesorul Vasile Popovici pe una dintre manşete.

Volumul reuneşte cinci povestiri, din cinci cronotopuri istorice diferite, într-o cronologie descendentă: (secolul XX – Italia, confruntarea dintre partizani şi trupele fasciste; secolul XIX – Spania, războiul lui Napoleon; secolul XVI – Invincibila Armada şi Inchiziţia; secolul XVI – Rusia, Ivan cel Groaznic şi distrugerea Novgorodului; cruciadele de la începutul celui de al doilea mileniu). Cinci momente din istoria omenirii („chiar dacă durerea sufletelor zdrobite – notează autorul – e imposibil de cuprins în cinci nuvele“), când dezlănţuirile războinice ating apogeul, iar violenţa şi atrocităţile comise cu sânge rece ajung la cruzimi inimaginabile, care nu au cum să fie uitate.

Acţiunea se dezvăluie treptat. Detaliu cu detaliu. Cortina se deschide încet, fără grabă, alunecând pe nesimţite spre marginile scenei şi dând la iveală crâmpeie terifiante ale unei realităţi monstruoase. Totul este straniu, chiar şi frumuseţea. Ceea ce pare blajin se dovedeşte feroce. Ţareviciul Ivan mângâie tandru un căţel, pentru ca imediat să-l arunce peste meterezele cetăţii. Liniştit îşi continuă jocul macabru şi cu ceilalţi pui. Nimic nu este ce pare a fi… O brişcă cu personaje bizare goneşte pe uliţele Novgorodului. Aparent banal. Dar brişca este trasă de un urs, condusă de un estropiat – cretinul – iar cel care se odihneşte între blănuri este un Profet, care va declanşa crunta răzbunare a lui Ivan cel Groaznic, primul cneaz moscovit care s-a intitulat ţar.

Cele mai multe dintre naraţiuni sunt construite pe un suport fantastic. Vibora, întruparea răului absolut, din Bestia cu ochi roşii, îşi transferă personalitatea în fiinţa şacalilor şi spionează prin ochii lor, Profetul Volynets, din Viers din guzla iernii, ghiceşte viitorul. Un convoi diavolesc mărşăluieşte prin pustiu, cu morţi vii însoţiţi de scorpioni şi monştri brueghelieni, ieşiţi din cele mai întunecare bolgii, în povestirea Cele două ţărmuri. Nu este realitate, ci vis, coşmar al regelui Deleastin. De altfel, visul se împleteşte adesea cu realitatea, nălucirile lugubre ale minţii se topesc pe nesimţite în sângeroasele momente ale istoriei reale, confirmând clasicul adagiu – viaţa bate ficţiunea.

Performanţe literare de vârf atinge autorul în crearea atmosferei. Recuzita romantică creează o ambianţa propice crimelor care nasc suferinţe şi deznădejdi: castele de piatră colţuroasă, cu temniţe subterane mucede, de unde răzbat gemetele prizonierilor, cu creneluri şi donjonuri întunecate, cu uşi secrete, săli luminate palid de torţe, lumânări şi opaiţe, ferestre ogivale cu vitralii în spatele cărora se aude şuierul viscolului îngheţat sau al furtunilor devastatoare. O faună stranie bântuie acest univers: miriapode, păianjeni şi alte arahnide viermuitoare, molii, lilieci, fluturi de noapte, cucuvele. David Seko are fascinaţia detaliului. Mai ales în descrierea bestialităţilor şi a monstruozităţilor la care se dedau personajele malefice. Scena biciuirii cu cnutul a Profetului este memorabilă în acest sens şi merită să figureze în oricare antologie a cruzimii omeneşti. Cu nimic mai prejos sunt represaliile napoleoniene sălbatice din Spania, unde generalul Murat afirmă cinic, cu evidente rezonanţe contemporane: „Noi nu stingem o revoltă, ci prevenim un război. Menţinem pacea, nimic mai mult“. O pace instaurată prin bestialităţi cumplite: râuri de sânge, corpuri mutilate, cadavre fără cap, cărnuri sfârtecate, miasme. Imagini apocaliptice, desprinse parcă din ciclul lui Goya – Dezastrele războiului – consacrat aceloraşi momente istorice.

Apetitul de filigranist lexical al autorului se exersează la fel de spectaculos-inventiv şi în alte contexte, la fel de ofertante. Iată o secvenţă de la ospăţul à la Vodă Lăpuşneanu, oferit de Ivan cel Groaznic invitaţilor săi, pe care, apoi, îi va căsăpi fără milă: „Pe tăvile de argint zac rumenite plăcinte şi fripturi de peşte, fie el sturion, somon sau ştiucă. Măruntaiele celei din urmă sunt servite alături, înotând în mujdei. Găina cu lămâie şi piper însoţeşte creierii graşi de elan cu mirodenii. Cocorii rumeniţi şi ieruncile cu smântână înconjoară purceii de lapte, iar lebedele fripte urmează să-şi frângă zborul între dinţii mesenilor, împreună cu raţele pe pat de ceapă. Rinichii cu ghimbir sclipesc de unsoare pe lângă cocoşul de munte, rumenit bine şi garnisit cu icre negre, aruncate de-a valma în clătitele cu peşte“.

Războiul fără veac nu este un roman în accepţiunea clasică a noţiunii. Cele cinci povestiri care îl compun sunt, de fapt, cinci faţete ale uneia şi aceleiaşi dureroase experienţe umane, cu alte personaje, alte locuri ale acţiunii, dar cu aceeaşi terifiantă umbră a morţii, a războiului care planează asupra ei încă din zorii umanităţii. Consecinţa războaielor fără veac, fără sfârşit, a inconştienţei omenirii nu poate fi decât distrugerea ei totală. Finalul cărţii plonjează într-o viziune apocaliptică a sfârşitului lumii, a iernii nucleare ca moment final al firului umanităţii, dar şi ca un nou posibil început evolutiv, de la primate, pe scară darwiniană, ca în celebrul film SF american al anilor ’60.

Pe parcursul lecturii, adesea frisonante, m-am întrebat ce a putut determina un adolescent, cu o minimă experienţă de viaţă, să gândească şi să scrie o asemenea carte? Ce i-a înfierbântat imaginaţia până la a-l determina să şteargă „colbul de pe cronice bătrâne“ pentru a evoca dezlănţuirile sadice şi ororile de neînchipuit ale unor epoci revolute? Răspunsul l-am găsit formulat limpede, fără echivoc, de însuşi autorul, în prolog. Două propoziţii simple, suficiente pentru a declanşa cavalcada de bestialităţi ce urmează: „A început războiul. Rusia a invadat Ucraina“. De la cruciaţi la fascişti, şi de la Napoleon la Invincibila Armada istoria s-a scris cu sânge, disperare şi suferinţă, iar zăngănitul armelor se aude acum din nou, ameninţător, lângă noi. Războiul fără veac continuă…