Constantin Cubleşan, „Viaţa pare o plimbare fără sfârşit“

În cadrul generaţiei douămiiste (primul volum de versuri apare în 2004, caricatura de cretă), Alexandru Ovidiu Vintilă se impune ca unul dintre cei mai consecvenţi practicanţi ai programului estetic al acesteia, reprezentând, fără dubii, ruptura ostentativă cu modalităţile poetice preexistente – volumul miezonoptice. tradiţia rupturii, din 2008, denunţă atitudinea prin chiar titlul voit manifest – şi cultivând cu eleganţă un discurs neoexpresionist, insinuând acestuia un civism de nuanţă polemică. Postmodernismul „generaţiei în blugi“, optzeciste, pare a fi abandonat tocmai prin exprimarea… nonconformistă, „iconoclastă“. Recentul volum, Maki Haku (Editura Eikon, Bucureşti, 2024) este exponenţial în acest sens: „mă plimbam pe unul din podurile budapestei/ cu un rucsac roşu în spate// mă simţeam fericit şi liber// precum/ interpreţii unui mare/ spectacol de musik-hall// inima mea bătea la unison cu inima lor/ inima lor imortaliza şi/ glorifica un/ indefinibil altceva“ (Maki Haku). Acest altceva este de fapt realul văzut în nuditatea lui, de o ficţionalitate tratată la modul suprarealist: „imaginaţi-vă/ la propriu/ o femeie care stă/ cu ochii închişi/ într-un lan de flori// între cotidianul cotropitor şi visul veşnic/ chimeric// ne rotim după soare/ jucând acest joc al luminii/ cunoscute de noi: năucitoare,// cu obrajii trandafirii, Halina/ înşiră categorii de paranteze,// puncte de suspensie,// cântă la un contrabas gigant“ (Halina). Caracteristic însă pentru poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă e notaţia, aparent fugară. Spun aparent întrucât miniaturile sale sunt de fapt construite cu rigoare de gândire şi reflectă/interpretează segmenţial realitatea existenţialităţii („Exasperantă/ relaţia/ dintre iubire şi/ moarte/ absenţa păsărilor/ şi un popor care odinioară construia socialismul/ multilateral dezvoltat// căci/ sunt multe sau puţine/ cuvinte// sau chiar niciunul// şi se poate/ trăi/ şi/ aşa// din senin“ – Culorile sumbre ale…)

Aforistica în miniaturizarea sa condensează adevărate eseuri de reflexie filosofică („tăcerea –/ o formă a minţii unind contrariile/ spre plus şi minus infinit“ – Bătăile de drum bun ale inimii), dar şi contemplare pur realistă: „Din celălalt capăt al camerei de lucru/ văd/ cai alergând/ îmi spun/ ce frumos/ ce atmosferă intensă/ aştept să treacă ziua de luni/ mi-aş dori să beau o cafea“ (Apropo de mersul cu metroul). Şi totuşi, e spontaneitate în tablourile ce fixează emoţia întâlnirii cu clipa magică a confesiunii melancolice: „erau nori agăţaţi pe cerul/ stins// deasupra noastră/ aerul tare a devenit moale// la marginea oraşului// începea să se simtă îngăduinţa// o îngăduinţă// forme de politeţe înlănţuite// cum bine ştiţi// ieri/ poate/ să semene cu azi şi azi cu/ mâine-poimâine“ (Casa răsăritului de soare). În acest halou existenţial cată a-şi defini mersul prin viaţă, de asemenea în versuri de încărcătură aforistică: „e aproape de neînţeles/ să tremuri/ ca iarba// viaţa mea pare acum o plimbare fără sfârşit// de-a lungul pereţilor/ văd mari şi late umbre// îşi urmează calea spre patria celestă“ (Despre tot mai puţin). Versurile sunt, în general, sacadate, sugerând o continuă precipitare a exprimării ideatice. Poetul punctează astfel imagini şi idei, emoţii şi atitudini într-un soi de polemică implicată cu contextul realităţii („încerc să spun câteva lucruri/ despre nevralgiile care mă pun pe gânduri“ – Sunt mama valentina gabriela), în care meditaţia de ordin filosofic implică tăişul politicului: „Adevărul vital/ e acesta:// Dumnezeu nu ne explică nimic// doi filosofi într-un automobil/ şi deasupra plafonului maşinii/ tronează o barcă// o ambarcaţiune într-un teritoriu fără ieşire/ ca românia comunistă“ (Adevărul vital).

Poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă a evoluat firesc spre o atitudine civică, polemică faţă de tot ce-l înconjoară, proiectând asupra acesteia, critic, reflexii şi meditaţii cu implicaţii filosofice, subterane, imagini şocante prin tocmai realismul lor frust; o poezie antiutopică: „trăind într-un anotimp care aleargă/ şi noi alergăm// ca smintiţii// strigăm/ unii la alţii// şi ne încrâncenăm/ din nimic// ieri şi/azi// vrând/ nevrând// întotdeauna// pentru că ţara e verde/ şi peste verde a nins“ (Ezra Pablo Ruiz). Reflexia e asupra dinamicii, a dialecticii vieţii, condensată aforistic în poezie: „nu viaţa ci imaginile ideologice sunt/ în schimbare“ (Morţii, zeii, gloria şi răzbunarea). Şi, cu toate acestea, melancolia îl trădează din când în când orientat spre istorie, în metafore şi parabole de o subtilă istoricitate polemică, vizionară nu mai puţin, ironică: „e un viscol puternic vor urma ploi diluviene/ şi încă multe alte intemperii// şi de-abia după toate astea/ după o vreme/ se va ivi soarele burger king// un împărat absolut gol/ atât de trist că s-a născut/ într-un ceas rău// în piaţa de peşte a oraşului// de jur împrejur aceşti trecători-fantomă// somnambuli// alb de argint verde-albastru-agresiv frumoase flori/ galben-portocalii-violet// în vitrine/ sunt culorile magice ale/ unui/ răstimp/ uitat“ (Soarele Burger King).

Lirica austeră a lui Alexandru Ovidiu Vintilă este, de fapt, o metaforică transpunere în discurs aforistic cenzurat a sentimentului maculării lumii pe care îl trăieşte cu lucidă asumare existenţială.