Cristian Vasile, Iorga şi fascismul italian

image description

Există personalităţi culturale care au scris mii de texte, multe dintre ele de interes şi astăzi, şi despre care s-a publicat o întreagă literatură de specialitate. În pofida acestor cantităţi impresionante de materiale, cărţi, studii, articole etc., unele personaje au rămas insuficient de cunoscute. Ba chiar poziţionările lor cultural-ideologice şi politice au fost ocultate, mistificate sau necercetate îndeajuns. A fost şi cazul lui Nicolae Iorga, cel mai proeminent istoric autohton, legat profund şi de literatura română, recuperat sub regimul comunist, după 1964 îndeosebi, ca antihitlerist şi chiar antifascist. Că este aşa o demonstrează recenta carte datorată doamnei Georgiana Ţăranu, cadru didactic la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice (Universitatea „Ovidius“ din Constanţa): Nicolae Iorga şi seducţia fascismului italian, Editura Humanitas, Bucureşti, 2025, 406 pag.

Cred că volumul Georgianei Ţăranu – care porneşte de la textul tezei sale doctorale – arată într-adevăr cum ar fi fost poate de dorit să se scrie despre N. Iorga încă de la începutul anilor 1990, atunci când cenzura a fost abolită: cu dezinhibare şi cu analiza surselor primare, în primul rând a publicisticii politice asumate de marele istoric mai ales în perioada interbelică (dimpreună, evident, cu toate luările sale de poziţie consemnate în presă). Cu toate acestea, chiar şi după căderea comunismului, au apărut cărţi despre Iorga în viaţa politică a României din care nu aflai mai nimic despre raportarea lui Iorga faţă de fascismul italian şi faţă de dictatorul Benito Mussolini. Or, Georgiana Ţăranu demonstrează în lucrarea sa – împărţită în 28 de secţiuni (minicapitole) – că Iorga realmente a fost sedus de fascism şi de personalitatea dictatorului italian. De fapt, aşa cum arată şi autoarea, în cap. 4 (Legato. Iorga şi Italia înainte de Mussolini, pp. 54-58), „primul contact al lui Nicolae Iorga cu Occidentul şi cu alteritatea, deopotrivă, s‑a petrecut în Italia, la Veneţia. A ajuns acolo în 1890, ca tânăr bursier aflat totodată la studii, dar şi în lună de miere, alături de prima soţie“ (p. 54). Iorga a stabilit astfel o legătură specială în primul rând cu Italia şi abia apoi cu Franţa.

Toate capitolele ar merita comentate, însă aici ne vom opri doar asupra câtorva teme, în primul rând asupra secţiunii despre acel Nemesis al lui N. Iorga care a fost generalul Alexandru Averescu, fascinat şi el de fascismul italian şi de Benito Mussolini (vezi cap. 7 – Nemesi. Averescu, pp. 75-78). După 1922, cei doi s-au aflat într-o concurenţă acerbă pentru a intra în graţiile regimului politic de la Roma, aşa cum documentează în mod exemplar şi Georgiana Ţăranu (care a studiat în opt arhive, inclusiv la Roma şi Vatican – vezi pp. 379-380). Între Iorga şi Averescu exista o aversiune ceva mai veche, care a atins un punct maxim în 1920. În martie 1920 coaliţia politică şi guvernamentală Blocul parlamentar, din care făcea parte inclusiv N. Iorga (chiar ca preşedinte al unei Camere), a fost victima unei lovituri de forţă a regelui Ferdinand I, fără vreo motivaţie politică circumscrisă cadrului democratic, constituţional. Monarhul a demis la 13 martie 1920 guvernul legitim condus de prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod, a numit ca succesor pe generalul Alexandru Averescu şi apoi a dizolvat în mod abuziv – la 26 martie 1920 – un Parlament la fel de legitim, votat în mod democratic. Era primul parlament al României mari, întregite, ales prin vot universal (masculin) cu doar patru luni în urmă, în noiembrie 1919. Pentru Iorga a fost o puternică lovitură care l-a marcat profund.

A fost un gest politic de forţă, chiar al regelui Ferdinand I, care avea să anunţe declinul democratic şi a prefaţat acţiunea sistematică a lui Carol al II-lea de după 1930 de „guvernare peste partide“, o politică susţinută din plin de N. Iorga (care a şi fost propulsat de către noul rege în poziţia de prim-ministru al guvernului între 1931 şi 1932). A fost un tip de acţiune politică ce a condus în cele din urmă la lovitura de stat din februarie 1938, la regimul personal carlist care are multe dintre caracteristicile unei dictaturi fasciste (una „fără fascişti“ – fără legionari, mai bine-zis). Cum sugerează şi Georgiana Ţăranu, în perioada interbelică, dincolo de înclinaţia multor politicieni şi intelectuali spre fascism, spre extrema dreaptă, a fost vorba despre un soi de autoritarism structural al regimului politic autohton, care a putut fi exploatat într-o direcţie care să afecteze grav constituţionalismul democrat-liberal, atât în 1920, cât şi 1938. Iorga şi Vaida Voevod, victimele politice de la 1920, nu au optat pentru poziţii ultrademocratice, ipostaze din care să conteste tarele regimului politic. Ba din contra, în anii 1930, au încurajat un monarh autoritar (Carol al II-lea), simpatizant şi el al fascismului italian – alt factor determinant care a torpilat parlamentarismul şi aşa fragil al României dintre cele două războaie mondiale.

Un personaj des citat în carte este A.C. Cuza, mult timp asociat cu N. Iorga în cadrul Partidului Naţionalist-Democrat. Între cei doi s-a produs o ruptură după 1918, dar – aparent greu de înţeles – finalul deceniului al patrulea i-a găsit din nou împreună. Georgiana Ţăranu lămureşte în volum această problemă. Autoarea sesizează foarte bine faptul că mefienţa faţă de democraţia de tip occidental şi faţă de pluripartidism – care s-a vădit cel mai bine în februarie 1938 – se poate explica şi prin fascinaţia lui Iorga faţă de corporatism şi fascismul italian. În 1931, Iorga considera fascismul un produs al sufletului italian, pus în practică de „omul atât de remarcabil şi cu însuşiri geniale, care e d[omnul] Mussolini…“. Coincidenţă (sau mai degrabă nu), după 1937 se reactivează şi antisemitismul lui Iorga, care se reapropie şi de A.C. Cuza (devenit colaborator al tribunei culturale iorghiste Cuget clar. Noul Sămănător).

Lucrarea doamnei Georgiana Ţăranu surprinde foarte bine şi contextul epocii, mai ales al perioadei interbelice, o etapă istorică dominată de iraţional şi de ascensiunea extremei drepte. Volumul îşi vădeşte cumva actualitatea, deoarece putem observa şi azi că trăim o epocă cu caracteristici similare. Textul este un exemplu de exploatare echilibrată a documentului de arhivă, a surselor primare şi de îmbinare a lor cu informaţiile ce se desprind din literatura de specialitate, presă şi alte izvoare. În al doilea rând, este scris într-un stil uşor de citit şi clar. Mai este un aspect ce trebuie subliniat: deşi este o carte de autor, deşi meritele sunt integral ale autoarei, trebuie spus totuşi că, într-un fel, există şi o contribuţie a mediului în care a fost scrisă cartea. Iar aici îi amintesc pe doamna prof. Ileana Căzan de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, care a coordonat teza de doctorat a autoarei, şi pe colegii-profesori care nu au considerat că Georgiana Ţăranu comite un act de blasfemie. Autoarea pur şi simplu explorează un teritoriu nedefrişat, un trecut incomod, pe care mulţi l-au evitat şi îl evită.

Cred că ne aflăm în faţa acelei cărţi în cazul căreia depui eforturi importante ca să găseşti vreo obiecţie consistentă, o observaţie critică ce să vizeze structura volumului. Probabil a sosit timpul în care să nu mai discutăm lucrarea în termenii demitizării („o carte care îl demitizează pe Iorga“; „un volum care atinge o temă prea sensibilă ce nu merita adusă în atenţie“ etc.). Acestea erau discuţii specifice anilor 1990 şi poate ar trebui să vedem lucrarea ca pe un semn de maturitate al istoriografiei, dar şi al societăţii. Ca o concluzie, odată cu cartea doamnei Georgiana Ţăranu, cititorii au la dispoziţie un studiu foarte bine documentat şi argumentat care vădeşte rigoare şi curaj istoriografic, mai ales că este vorba despre un subiect extrem de delicat: fascinaţia lui N. Iorga faţă de regimul fascist italian şi faţă de dictatorul Benito Mussolini, o temă ocultată, expediată în câteva cuvinte sau evitată mult timp îndeosebi în scrisul istoric autohton.