Farkas Jenő, Marta Petreu, într-o abordare regională

Farkas Jenő, profesor la Universitatea Eötvös Lóránd din Budapesta.

În ultimii ani, cercetarea regională a literaturii române a devenit din ce în ce mai amplă. După marile sinteze de istorie a literaturii (Nicolae Manolescu), era firesc să apară istorii literare regionale, ca acelea ale lui Cornel Ungureanu despre literatura din Banat şi Muntenia sau, mai recent, Istoria literaturii române contemporane din Vest a lui Alexandru Ruja, având mai multe ediţii. Specificitatea regiunii Banat este acel cadru multicultural (românesc, maghiar, german, sîrbesc sau rom) multisecular în care s-au format identităţile amintite şi formele lor mixte unice de manifestare în contextul european. Să nu uităm nici activitatea deosebit de importantă a grupului A Treia Europă din Timişoara (marcat de universitari ca Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu şi Mircea Mihăieş), care a iniţiat şi a înlesnit cercetări fundamentale mai ales despre identitatea central-europeană sau despre memoria colectivă. Volumele Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă şi Dicţionarul romanului central-european din secolul XX dovedesc importanţa şi valabilitatea acestor studii. Se pune întrebarea, oare cîte regiuni sunt în România care ar merita studii pe termen lung, privind acest proces de formare istorică şi socială ale diverselor identităţi regionale?

Este remarcabil că, la începutul carierei sale, Eugène Ionesco alege să traducă în franceză doar doi scriitori români: Pavel Dan şi Urmuz. Despre primul, Ionesco afirmă că „depăşeşte realismul viguros, dar simplu, al lui Liviu Rebreanu, împingându-l până la limitele fantasticului“, iar despre cel de-al doilea spune, fără rezerve, că este „precursor al suprarealismului“. Deşi par diferiţi la prima vedere, cei doi scriitori sunt legaţi în profunzime de aceeaşi fibră tragică: blestemele, viziunile apocaliptice şi stranietatea lumii îi plasează pe amândoi într-o zonă a literaturii care sfidează convenţionalul, iar Pavel Dan îşi câştigă astfel un loc pe deplin meritat alături de Urmuz.

Mărturisesc că aceste reflecţii mi-au fost sugerate de un spectacol care a avut loc la Budapesta, în fastuosul Palat al Artelor din Budapesta (denumit MÜPA), în luna aprilie 2025, organizat în cadrul Festivalului Bartók Spring.

Mi-am închipuit că văd în sală silueta doamnei Marta Petreu, care urmăreşte cum se perindă pe scenă într-o cavalcadă halucinantă interpreţi de muzica clasică, orchestră de muzică populară, ansambluri de dansuri populare şi două ansambluri de teatru, într-un adevărat Gesamtkunstwerk, de artă totală.

Şi mă gândeam că, dacă ar fi în sală, Marta s-ar simţi ca la ea acasă… acasă pe Cîmpie, dar nu pe cea a Armaghedonului, ci a Câmpiei multiculturale, a muzicii populare şi a muzicii lui Bartók, a cântecelor de pe Câmpie, culese de compozitorul maghiar, şi a dansurilor inspirate de aceeaşi muzică populară. În plus, pe scenă actori a două ansambluri de teatru interpretează fragmente luate din romanul Un leagăn pe cer de András Sütő, inspirate din amintirile scriitorului din Cămăraşu de Cîmpie.

Spectacolul poartă titlul Câmpie–Microcosmos (magh. Mezőség–Mikrokozmosz).

În centrul spectacolului se află piesele din seria pentru pian Mikrokozmosz a lui Bartók Béla, precum şi cîntecele populare din regiunea Câmpiei care l-au inspirat pe compozitor. Mikrokozmosz este o suită de exerciţii pentru pian, alcătuită de Bartók pentru fiul său, şi se compune din 153 de piese, grupate în şase caiete. Aceste piese, scrise cu scop pedagogic, le deschid elevilor întregul univers al muzicii, fiind un ghid admirabil pentru a cunoaşte intimitatea profundă a creaţiei compozitorului. În aceste caiete se găsesc piese inspirate din incursiunile lui Bartók, făcute la începutul secolului XX în Bihor, Hunedoara, Maramureş şi Câmpia Transilvaniei. Împletirea şi interacţiunea culturilor române, maghiare, săseşti şi ţigăneşti au dus aici la cel mai înalt nivel bogăţia patrimoniului de dans şi muzică din Transilvania, cunoscut în lumea întreagă. Ca urmare a schimbului constant de dansuri şi cântece de dans în Câmpie – se specifică în prezentare –, graniţele dintre trăsăturile maghiare şi româneşti s-au estompat complet, manifestându-se un adevărat bilingvism muzical şi coregrafic.

Astfel, Câmpia are o identitate aparte, şi din cauza izolării sale geografice, şi din cauza caracterului său etno-cultural mixt (români, maghiari, saşi şi ţigani), cu trăsături etnografice şi spirituale proprii. Regiunea Câmpiei este înconjurată de două rîuri: din est şi din sud Mureşul, din nord Someşul. Aşezările mai mari, oraşele, se află doar la margini: la vest Cluj şi Turda, la sud-est Târgu Mureş, la est Reghin, la nord Bistriţa şi Dej. Regiunea nu e una dintre cele mai frecventate turistic.

Din cauza terenurilor arabile de bună calitate de pe Câmpie, de-a lungul secolelor s-au creat moşii feudale întinse, în centrul cărora se afla cîte un castel de nivel european, ca acelea din Bonţida şi Răscruci ale familiei Bánffy, cel al familiei Bethlen din Arcalia sau cel din Cămăraşu al familiei Kemény. În afara acestora existau mai multe herghelii vestite şi păduri pentru vânătoare şi un număr mare de sate care furnizau forţa de muncă necesară.

În prefaţa la ediţia în limba română a Trilogiei transilvane a lui Miklós Bánffy, scriitor, director de operă şi moştenitor al celui mai mare castel baroc din Transilvania, cel de la Bonţida, Marta Petreu scrie următoarele:

„Naraţiunea este o înşiruire fastuoasă de baluri, serbări de binefacere, dueluri, mari vânători cu câini şi hăitaşi, mese grandioase, sărbătoriri, curse de cai, dineuri cu zi fixă, dansuri şi jocuri de noroc la cazinou şi aşa mai departe, prin care bogatul şi cultivatul conte de la Bonţida descrie nobilimea maghiară, şi, mai larg, aristocraţia cosmopolit‑imperială, ocupată cu îndatoririle ei de castă care‑i etalează rangul, bogăţia, puterea… Citind Trilogia transilvană a lui Miklós Bánffy, m‑am întîlnit nu numai cu Transilvania din trecut, ci şi cu una atemporală, pe care o cunosc prea bine şi care mă face întotdeauna să surâd: una în care se mănâncă slănină şi se bea palincă, de pildă… Pământul din Jucul meu, pe vremea Imperiului Austro‑Ungar loc celebru de vânătoare cu hăitaşi şi de concursuri hipice, văd că l‑a străbătut, cu calul, şi vecinul meu de la Bonţida/Dieneşti, contele Miklós Bánffy; iar peisajul transilvan de podiş şi câmpie, ce stârneşte, cu dealurile lui aspre şi golaşe, un urât indicibil, a fost pentru Miklós Bánffy «straniu», însă de o «splendoare grandioasă»“. Sunt sigură că Bánffy a iubit Transilvania la fel de mult cum iubesc eu ograda casei părinteşti.“

Iată cum se conturează în faţa noastră liniile unei memorii colective, legată de o regiune anume: Câmpia Transilvaniei, care aparţine deopotrivă scriitoarei Marta Petreu din Jucu de Cîmpie, cu romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (2011), şi contelui Bánffy din Bonţida cu Trilogia transilvană (1934-40), şi prozatorului Pavel Dan din satul Clapa de pe Câmpie, cu faimosul volum de nuvele (Urcan bătrânul, 1938), şi scriitorului Sándor Makkai, câţiva ani preot în localitatea Vaida Cămăraşu (Floreşti/Virágos în roman) cu romanul său Marea Moartă (Holttenger, 1936), şi scriitorului András Sütő din Cămăraşu cu al său Un leagăn pe cer (1970), şi poetului Ion Mureşan din Vultureni cu viziunile sale poetice apocaliptice cunoscute, de inspiraţie rurală, şi, la fel, marelui compozitor Béla Bartók şi pasionaţilor dansului popular de pe Cîmpie care le-au făcut cunoscute în lume întreagă. Iată teme pentru o cercetare regională a literaturii române în definirea trăsăturilor identitare ale Câmpiei Transilvaniei.

Este curios că acest bilingvism muzical şi coregrafic este dublat de apropierea viziunii apocaliptice asupra Câmpiei a scriitorilor amintiţi. Pentru Pavel Dan Câmpia nu e doar decor, ci forţă care modelează psihologia şi soarta oamenilor, în sensul că această câmpie e severă, izolată şi blestemată. În aceeaşi epocă, deci în a doua jumătate a anilor 1930 (în condiţii istorice diferite de după Marele Război), pentru Sándor Makkai Câmpia seamănă, în romanul său cu acelaşi titlu, cu Marea Moartă. În calitate de preot reformat, Makkai a profesat doi ani în satul Vaida-Cămăraşu şi afirmă că spiritul colectiv inconştient al satului este cufundat în misticism, fiind o forţă publică mai puternică decât orice altă autoritate spirituală. În Trilogia transilvană a lui Miklós Bánffy, satul este rupt între trecut şi prezent. Câmpia apare în fundalul romanului, ca un spaţiu vast, tăcut şi martor al destrămării unei clase sociale. Trilogia descrie nu doar degradarea moşierimii, ci şi alienarea elitei care pierde contactul cu realităţile sociale şi naţionale. E un roman al sfârşitului unei lumi, iar Câmpia e întunecată, nostalgică şi solemnă.

Câmpia din romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului al Martei Petreu este mult mai mult decât o unitate geografică. Pentru autoare, satul de pe Cîmpie este un spaţiu al durerii, al morţii şi al aşteptării sfârşitului, al Apocalipsei. Localitatea Cutca din roman (Jucu în realitate) este un loc închis, sufocant, un mediu al ruşinii şi al stigmatului, unde familia Tabitei/Autoarei este privită cu suspiciune, din cauza comportamentului instabil al mamei (Mica) şi al tatălui (Ticu).

În memoria colectivă a celor care au locuit în aceste meleaguri, Câmpia apare ca un spaţiu al degradării, al pierderii vechii armonii, al destrămării, bântuit de sărăcie, de traume, de spaimă, de groază şi de un misticism distrugător. Acest sentiment de amurg şi de criză al unei civilizaţii rurale, acest urât indicibil fizic şi moral se observă atît în literatura română, cît şi în cea maghiară, care se referă la/şi se hrănesc din această Cîmpie a Transilvaniei.

Câmpia Transilvaniei e percepută, în ambele literaturi – română şi maghiară – ca un spaţiu al pierderii irecuperabile, ca o Atlantidă culturală, o Mare Moartă spirituală sau un Armaghedon al existenţei umane.

Fără această introducere nu se poate înţelege scena teribilă de la începutul romanului Martei Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, legată de Indrei, bunicul autoarei. El era „angajat la Curte, îngrijea caii grofului“ din localitatea Jucu-Herghelie. Iar într-o zi, în anul 1906, „pentru că nu-i ţesălase bine, administratorul l-a împuşcat cu arma de vînătoare în picior pe Indrei. O încărcătură de alice. […] După şase luni de spitalizare doctorii i l-au amputat“, căci făcuse cangrenă.

Numai peste trei ani, în 1909, Béla Bartók, unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX, care învăţase limba română pentru a putea nota pronunţia autentică a versurilor cântecelor româneşti, face înregistrări cu fonograful în localităţile Pădureni şi Tritenii de Jos din Câmpie. De aici scrie unui prieten: „Cântecele românilor sunt dintre cele mai exotice pe care le-am ascultat vreodată“.

Iată cum se organizează memoria colectivă între doi poli opuşi: pe de o parte, un gest barbar al unui administrator; pe de altă parte, un act de cultură al unui compozitor de renume mondial, care salvează definitiv valori ce aparţin unui patrimoniu cultural comun. Între aceşti poli se conturează o pleiadă de scriitori şi folclorişti, români şi maghiari, care pot deveni obiectul unor cercetări regionale dedicate Câmpiei.

(Comunicare la Colocviul Internaţional „Marta Petreu“, 21-22 mai 2025, Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, Facultatea de Ştiinţe Umaniste şi Sociale)