Mircea Popa, Leonid Dimov şi amintirea lui Horia

Nimeni n-ar fi bănuit, şi cu atât mai puţin fanii oniristului poet de mai târziu, că tânărul Dimov din faza predebutului său editorial se va opri cu atâta încântare şi înţelegere asupra teritoriului plin de o mitică obsesie a dreptăţii care este cel al Munţilor Apuseni. Moţii de aici – în sărăcia lor legendară, bântuită mai puţin de obsesia matricială a aurului dacic, furat de sub picioarele lor de străinii asupritori, cât mai degrabă de amintirea însângerată a martiriului celor trei căpitani ai lor care i-au chemat să se răscoale în 1784, dintre care doi au sfârşit frânţi în chip barbar pe roată – vor exercita o influenţă atât de hotărâtă şi persistenţă asupra imaginarului său psihologizant-vizionar, încât prezenţa lor obsesivă în ADN-ul moţului de rând să nu devină şi pentru el o moştenire testamentară. Tânărul student a simţit că nu poate trăi în mijlocul acestor fiinţe generoase, omenoase şi pure, fără să le preia şi povara trecutului pe umeri. Umbra lui Horia, care plana asupra tuturor satelor, locurilor, pădurilor, apelor, munţilor, a devenit mustrarea vie a locurilor pe unde a umblat, încât silueta sa justiţiară să nu capete consistenţa martirajului sacrificial al neamului moţesc. Încet-încet a prins contur şi s-a închegat în mintea sa icoana străluminată a destinului neamului românesc, condamnat să-şi ducă crucea unei împilări milenare, născătoare de ideea unui prohod versuit, sub forma unor Litanii pentru Horia, repuse în circulaţie de Editura Şcoala Ardeleană la 240 de ani de la răscoala moţească. Pentru tânărul Leonid Dimov, răzmeriţa ţărănească din Munţii Apuseni a fost cea care a aprins flacăra dreptăţii şi care a anunţat marea revoluţie europeană împotriva inegalităţilor de clasă, aşa cum o spune în Predoslovie: „Revoluţia lui Horea a fost un ţipăt împotriva nedreptăţii. Egalitate, libertate, fraternitate, iată simboluri care, cam în acelaşi timp, au fost apărate cu sânge şi primejdii pentru fiinţa naţională a Franţei, de pildă, după veacuri de civilizaţie şi scârbă împotriva a ce însemna superbia nejustificată a aristocraţiei, a nemeşugului, cum ar fi zis moţii“. Această domnie a unei aristocraţii vetuste trebuia să înceteze, iar dreptul natural a restabilit egalitatea civilă a fiecăruia cu fiecare. Horia a purtat în el această flacără a vestirii unui nou început, fără perpetuare a unor privilegii care însemnau pentru alţii sărăcie lucie, muncă istovitoare, degradare fizică şi spirituală. Sistemul anacronic de tip iobăgesc trebuia neapărat înlăturat, iar oamenii liberi ai munţilor trebuiau să-şi recapete demnitatea. În numele lor a suferi Horia şi ortacii săi cumplitele chinuri diavoleşti ale Habsburgului vienez. Pedepsele diavoleşti suferite l-au aşezat printre marii martiri ai naţiei. Icoana lui martirială, semănând leit cu Isus-ul cristic, i-a conferit loc de seamă în iconostasul credinţei neamului: „Dar, Doamne, ziua lui se-nlocuise/ cu numai rafturi doldora de vise,/ De vise bune şi de vise rele/ Cu păcăleli şi cucuvele/ Cu şapte mâini şi-un gât îndurerat/ Ducând deasupra vânăt cap tăiat/ Ce-n bolbor, bale roşii spumuia/ Şi reci cuvinte fără şir rostea“ (Balada nojiţelor).

Rostirea cu iz de prohod a versetelor dimoviene ridică acest crâmpei de rugăciune la nivel simbolic: dreptul tuturor celor care suferă la libertate. Adoptând un limbaj de suprarealism oracular, cu trimiteri fireşti la izvoadele scrisului arghezian şi barbian, aluziv şi încifrat, protestul dimovian capătă o indigenare specifică, de o arhaitate frapantă, de tip arhetipal. Versul lui Dimov străluceşte cu litere aurite de parc-ar fi scris pe iaga icoanelor ţărăneşti, în imagini hieratice şi tremurătoare, precum cartea de rugăciune de pe grinda casei sau de sub opaiţul cu flacără nestinsă: „Mă rog, totul a fost şi-a rămas/ Aşa precum a fost odată:/ Lărgesc nişte meşteri iconostas/ Ca să încapă-n el lumea toată“ (Canonizare). Răzmeriţa moţească a avut cauze cât se poate de bine rostuite, deoarece la cisma grofească de pe grumazul iobagului s-a adăugat şi aceea a ostaşului împărătesc, dornic să ia cât mai mare dare pentru împărat. Pădurile le-au fost zălogite, vitele numărate, feciorii transformaţi în slugi. Moţului nu i-a mai rămas decât stânca muntelui pe care să-şi culce blestemele înmulţite: „În ţara lor de codri, cu lume nevoiaşă/ Doar grofii şi călăii se-ngâmfă şi se-ngraşă./ Nu-i mai încap Bălgradul şi Deva laolaltă/ Prea scundă li se pare Biharia înaltă./ Mestecenii se pleacă în urma lor întruna/ Şi li se face scoarţa mai vânătă ca pruna./ …/ Stă Horia în creştet şi crai şi căpitan./ În vale-i strajă Crişul, şi-n poarta lui: CRIŞAN“.

Litaniile lui Dimov seamănă leit cu stampele argheziene din 1907 şi se răsfiră în cântece sincopate ca-n doinele buciumate de Dan Botta. Iluzia modernismului avangardist le strecoară un fir de apă creaţă care scapătă strălucire de oglindă în ciubărul aşezat la poarta odăii. Imaginea lor surprinde scene bine înşirate pe aţa amintirii, precum scăpărări din Zărand, din munca băieşilor, din audienţa la împărat, din carnavalul prefigurat ale sărbătorilor, din aruncarea nucilor bătrânei din straiţa bătrâneţii, din crâşma din Albac, din tabăra răsculaţilor, din hărnicia servilă a vlădicii, din vaierul clopotelor chemând la ceasul dreptăţii. Din toate aceste instantanee se încheagă filmul mut al unui tumult sunând a-ngropăciune, care capătă pe alocuri desfăşurarea năvalnică a versului popular, iar prin cuvintele plângerii străbat ţepuşii de lumină ai cuvintelor neaoşe, moţeşti. Împrumutând de la aceştia limbajul lor zgrunţuros, cu iz de glod aurit şi cu răşină de brad cald mirositoare, Leonid Dimov croieşte o troiţă singuratică la margini de pădure, unde trecătorul se simte obligat să-şi facă cruce, amintindu-şi de oasele strămoşilor. Versul dibaci, împletit din caiere şi fire amestecate, rămâne asemănător unei catrinţe ţărăneşti tocmai bună de făcut păretar pentru eternitate. Ţesătura lui măiestrită se profilează uimitor de viu, într-o nervură dominată de imaginile matriciale ale neamului, în mijlocul cărora se prefigurează figura lui Horia. E vorba de moştenirea spirituală a acestui ţinut care se închină zilnic la steaua acestui loc miraculos de energie românească, care şi-a trăit viaţa şi speranţele cele mai intime legate de emanciparea socială şi naţională : „Cresc în umbră şi-n neştire/ Brazii: codru-n cimitire/ Şi s-aşază căpătâi/ Schingiuiţilor dintâi.// Iar apoi de pe roată/ Strânşi bucată cu bucată/ Ochii parcă ar fi ai lor/ Inima a tuturor“ (Jale).

Venit, trei ani la rând, într-un fel de practică de specialitate, vizând topografia şi ecologia râurilor din Munţii Apuseni, studentul Leonid Dimov va descoperi cu uimire şi iubire un teritoriu de arhaitate de care va rămâne îndrăgostit toată viaţa. Trăind aceste mirifice veri, el a rămas marcat de viaţa simplă în comuniune cu natura, dusă de aceşti oameni ai munţilor şi s-a lăsat contaminat de obiceiurile, vorba şi omenia lor discretă, dar trainică. Scormonind prin apele şi ţarinele pline de poveşti ale locurilor, el s-a pătruns de adevărul credinţei moţeşti că marii lor luptători pentru libertate au rămas în conştiinţa fiecăruia un lăcrămar îndoliat, de puternică autenticitate.