Ştefan Melancu, Prin ochii „peştelui de sticlă“

Peştele de sticlă, Editura Napoca Star, 2024, este al 16-lea volum de poezie semnat de Ion Cristofor, succedând volumului Poeme canibale (2021) şi unei substanţiale antologii de autor, Laureat al norilor, publicată în 2022 şi având un titlu oarecum simbolic şi autoironic, poetul nefiind nicidecum un răsfăţat al impozanţei premiilor literare. Un număr impresionant, iată, al cărţilor de poezie pe care le semnează, la care se adaugă alte volume de critică şi istorie literară, eseistică şi interviuri. Format în spaţiul literar al Echinox-ului din anii ’70, a debutat editorial în perioada aurorală a optzecismului, cu În odăile fulgerului, 1982, dezvăluind încă de atunci o voce lirică deosebită – „un debut exemplar“, de o „uimitoare densitate şi frumuseţe“, nota Constanţa Buzea – şi, în plus, în sublinierea lui Ştefan Borbély, relevând „forţa“ şi „resursele nebănuite ale unui mare poet“. Recitindu-l peste ani, cred că volumul său de debut este într-adevăr unul reprezentativ, impunând o viziune poetică aparte, cu poeme memorabile precum, pentru a aminti câteva, După-amiază, Dimineaţă, Neliniştite embleme, Constelaţie, În odăile fulgerului (titlul eponim al volumului) sau, mai ales, Poem de dragoste asupra căruia N. Steinhardt atrăgea atenţia într-un mod special, considerându-l, „prin ton, vocabular şi aură“, „una dintre cele mai desăvârşite realizări baudelairiene ale limbii române“. În ciuda acestei remarcabile intrări în literatură, Ion Cristofor a stat deoparte cu bună ştiinţă de forfota orgolioasă a vieţii literare, rămânând, structural, într-o anume discreţie autoimpusă, aşa cum foarte bine îl portretiza Adrian Marino (în 1988, anul apariţiei celui de-al doilea volum al său de poezie, Cina pe mare): „Discret, interiorizat, politicos, poetul nu pare prea bine integrat «vieţii literare», turbulentă şi exhibiţionistă“. La fel cum, constant şi perseverent cu sine, şi-a cultivat şi întreţinut un spaţiu poetic ce îmbină, într-o manieră particulară, modernismul anilor ’70 şi poetica optzecistă, fiind, ca atare, în remarca lui Dumitru Chioaru (Developări în perspectivă, 2004) „un modernist întârziat printre postmoderniştii generaţiei ’80, continuând să creadă într-o poezie de substanţă metafizică de cea mai bună tradiţie orfică“. Sau, apelând la un portret critic cât se poate de exact pe care i-l face Petru Poantă (prezent în volumul Radiografii. Scriitori contemporani, 2020), cu trăsături care îi circumscriu viziunea poetică unei „modernităţi târzii, respectiv formelor manieriste şi decadent estetizante ale acestuia“, relevând „de pe o parte, o sensibilitate melancolică, de descendenţă postsimbolistă şi expresionistă, iar pe de alta, o deosebită dexteritate a «figurilor» limbajului“, adăugând totodată „unele tehnici postmoderniste (autoreferenţialitatea, citatul)“, încorporate însă „într-un discurs de tip metaforic, somptuos imaginativ, solemn şi grav, orientat programatic spre obscuritate“. Alte linii configurative ale universului său poetic, relevate de-a lungul timpului în receptarea sa critică, ţin de „melancolia şi singurătatea în imagini puternice“, construcţia poematică axată pe „tematica abisală (pustiul, abisul, tăcerea, singurătatea etc.)“ şi „alexandrinismul imagistic şi expresivitatea cultivată retoric“, subliniate (în Cumpănă şi semn, 1990) de Marian Papahagi. De „o partitură a solitudinii“ vorbeşte (în volumul Între poeţi, 2016) şi Gheorghe Grigurcu, alături de „limitele eului refractar la ceea ce ar putea depăşi propria experienţă, transmutată într-o mărturie la rându-i restrictivă“, şi de predominanţa unui „răsfăţ paradoxal melancolic al percepţiei fiinţei lăuntrice“.

Astfel de trăsături ale viziunii şi discursului liric specifice poeziei lui Ion Cristofor, precum cele remarcate mai sus, sunt reluate în volumul Peştele de sticlă prin prisma unor teme dominante, păstrate de la un volum la altul. Este cazul, de pildă, al condiţiei poeziei/ poetului, cu înscrierea dezabuzată în spaţiul lumii actuale, în poeme precum cel liminar unde este proiectată imaginea agonică a creaţiei („Vine seara/ şi poeziile/ se retrag/ ca o maree de sânge/ în dicţionare“, Ca o maree), odată cu scepticismul, sub aceeaşi stare de tip agonal, a actului propriei scriituri („Să priveşti la versurile scrise de tine în/ tinereţe/ E ca şi când ţi-ai admira/ propriul cap/ ghilotinat/ şi pus într-un borcan cu alcool/ pe masa de scris.“, Versurile din tinereţe). Cu conştiinţa îndepărtării de firescul vieţii şi, mai mult, a degradării fiinţiale iremediabile („Roşii se ivesc macii în crăpăturile zidurilor/ cu noroi rândunicile îşi repară cuiburile/ sub streaşina bisericii/ poeţii astupă cu hârtiile lor/ gura infernului“, Cineva umblă pe ape), drept consecinţă a inutilităţii propriei condiţii poetice înţelese în cheia autoironiei: „Ca poet, dacă vei deveni cu adevărat,/ căci nimic nu e sigur pe acest drum/ alunecos al cuvintelor/ care te poate duce uşor într-o mlaştină./ Cu meseria asta păguboasă/ te asigur că nu vei avea niciodată/ o tânără, seducătoare negresă la bordel.“, Profesorul meu de poezie). Existenţialul eului poetic, raportat la real, este pus sub semnul incertitudinii („Pentru toate obiectele din jur/ identitatea mea e una incertă“, O identitate incertă), marcat de o istorie sangvinară şi, cu inserţii argheziene, de muţenia divină echivalentă abandonului (ca în poemul O pată de sânge). Ori sub imaginea thanatică a precarităţii şi a evidenţierii dimensiunii morale, o constantă în poezia lui Ion Cristofor („Locuieşti/ într-un oraş canibal/ în care străzile se înghit una pe alta/ în cimitirele sufocate de betoane/ morţii se devoră în tăcere unii pe ceilalţi“), deficitul moral al vieţii fiind alipit unui sacru reprezentat sub expresia marginalizării şi degradării („Doar negustorii prosperă în temple/ în timp ce Isus/ sângerează tăcut pe o cruce de lemn/ de la periferia oraşului“, Un oraş canibal). Spaţiul oraşului, dominant ca topos în imaginarul poetic, „oraşul canibal“ cum este radiografiat în poemul amintit mai sus (şi amintind, în treacăt, de imaginarul volumului precedent), se configurează drept unul impregnat, cu urme postbacoviene, de semnele maladivului şi ale unui real desubstanţializat (ca în O fetiţă cântă la flaut), ale unui nocturn ceţos şi degradant, pus în ecuaţia unei deconstruiri a figuraţiei romantice apuse („Felinarul roşu de la bordel/ ghidează luna ce pluteşte senină/ ca o mireasă/ rătăcită prin ceaţă/ pe deasupra oraşului“, Luna). Sau sub semnele pustiului şi ale unei singurătăţi ce-şi mai poate afla sensul doar în refacerea, umilă, a dialogului cu divinul („Pe strada pustie/ bătrânul cerşetor/ şi câinele lui/ stau de vorbă cu Dumnezeu“, Strada pustie). Reprezentarea sub care este radiografiat realul vizează o atare degradare plurisemantică a acestuia, sub lupa unei priviri cuprinzând un timp actual şi deopotrivă plasat în trecutul unei istorii abia apuse, marcat de simbolistica artefactului, a kitsch-ului impregnat biografic într-un existenţial detracat, aşa cum o sugerează unul dintre poemele de început ale volumului, Peştele de sticlă, cel care îi dă şi titlul. Privirea insinuată aici, critică şi totodată resemnată, dezvăluind, în fapt, o dimensiune satirică a reflecţiei poetice (dominantă şi aceasta în discursul poetului), e de urmărit într-o serie de poeme din care s-ar putea cita îndelung, precum Jelania unor morţi în cimitirul din Spoon River (cu accente aproape de o viziune pamfletară), Aşteptând Crăciunul, Melci şi oameni, Adevărul are o mie de guri sau Turnul Babel. Melancolia funciară (atât de marcantă în întreaga poezie a lui Ion Cristofor) şi neliniştea pe care o alimentează continuu („Sunt potopit de melancolie/ Ca o casă în care locuieşte un om bătrân/ pe care îngerii/ îl ajută să-şi tragă cizmele// Potopit de nelinişti“) îşi caută remediul în aura metafizicului existenţial (ilustrat în poeme cum sunt De peste două mii de ani, Privighetoarea, Doar rugăciunea, Luminoasă cade umbra, Noiembrie), iluzoriu însă şi acesta („La marginea oraşului/ o ceată de îngeri rătăciţi/ îşi aruncă aripile în foc“, Îngeri rătăciţi). Sau în spaţiul erosului, unul compensatoriu, ilustrat, între altele, în Ochi verzi, Fericiţi, Era pe când apunea sau, cu insinuarea condiţionării păcatului adamic, în Dacă inima ta („Dacă inima ta ar fi transparentă/ prin ea am putea zări un colţ de paradis/ şi pe tine, frumoasă femeie/ cum îmi întinzi un măr“) ori în sugestivul Orbit de dragoste, poem prezent inclusiv pe ultima copertă a cărţii. Cu un limbaj dens şi o caligrafie cultivată şi rafinată, mizând însă pe o expresivitate într-un spaţiu mult mai restrâns faţă de volumele anterioare, Peştele de sticlă se înscrie într-o continuitate a punctelor forte ce definesc poezia lui Ion Cristofor, ajuns cu acest volum la o maturitate deplină a scriiturii sale.