Tălmaciul

Activitatea de dramaturg, cronicar dramatic şi traducător de piese de teatru a lui Tudor Arghezi nu a suscitat interesul criticilor literari, chiar dacă nu este deloc neînsemnată. Câteva sute de cronici dramatice prin reviste şi programe de sală, traduceri din Molière, Brecht etc., precum şi piesele deja cunoscute, cu precădere Seringa, sunt suficiente argumente pentru sintagma din titlu, cu întreaga ambiguitate a interogaţiei. La acestea se adaugă relaţia apropiată, exprimată prin corespondenţa purtată, portrete şi schiţe ale unor oameni de teatru, regizori – Soare Z. Soare, Sică Alexandrescu, dramaturgi, cronicari, actori şi actriţe. Să nu uităm că Arghezi a scris adesea şi despre artişti plastici şi expoziţii de artă, că era conectat la viaţa culturală a Bucureştiului, în special, şi după mutarea la Mărţişor, locul devine spaţiu agreabil de întâlniri ale unor personalităţi din varii domenii. E suficient să parcurgem cele două volume de mărturii adunate de Nicolae Dragoş ca să vedem amploarea şi diversitatea vizitelor, adevărate pelerinaje, la Mărţişor, înainte şi după anul 1945. Deşi avea doar câţiva prieteni, după cum mărturiseşte adesea, la Mărţişor se prezintă şi duşmanii sau partenerii de polemică, precum Ion Barbu.

Ca traducător Arghezi este ceea ce am putea numi un tălmaci, în sens de interpret, fără ca acest termen să aibă o conotaţie peiorativă. Dacă traducerile sale din poeţi, precum Arthur Rimbaud, Charles Baudelaire (mai ales Albatrosul), La Fontaine sau Krîlov, au fost apreciate şi l-au impus, în cazul pieselor de teatru presupun, cu o discuţie separată despre Molière, dar şi aici, că au fost mai degrabă raţiuni pecuniare. În deceniul cinci al secolului trecut, traducerile erau bine plătite de teatre, mai ales atunci când erau făcute la comandă, cu un onorariu fix: 2.500 de lei, de pildă pentru Neisprăvitul lui Fonvizin, în 1953, la Teatrul Tineretului din Bucureşti şi 8% „procentaj“.

A tradus Farsa Jupânului Pathelin, comedie franceză anonimă de secolul XV, plină de umor şi situaţii comice pe structura păcălitorului păcălit, farsa de la care ne-a rămas expresia „Să revenim la oile noastre“, la care Tudor Arghezi şi-a păstrat libertatea de a o reduce la jumătate din raţiuni de eficienţă. Din dramaturgia rusă l-a tradus pe Denis Ivanovici Fonvizin, celebrul dramaturg satiric rus, creatorul familiei nobiliare Prostakovii din piesa Prostănacul sau Neisprăvitul, jucată des la noi în anii ’50 ai secolului trecut pentru caracterul antiburghez deşi, în traducerea liberă a lui Tudor Arghezi, acesta şi-a dorit titlul de Puiu mamii, jucată în 1954 la Teatrul Tineretului, cu titlul ales de instituţie. Într-un text, scris probabil pentru caietul de sală, intitulat Medalion Fonvizin, desluşim argumente argheziene referitoare la tălmăcirile sale: „Aş avea de făcut o corectură în textul comediei, care, în cele două traduceri de până acum, poartă titluri inadecvate cu personajul: Minorul şi Neisprăvitul, probabil că mai didactice, mai mult sau mai puţin exacte pentru filologie şi lexicul mort, dar pentru limba literară şi afiş, incolore, plate, banale aproape administrative şi-ntr-un sens de adevăr scenic şi artistic, exterioare cercului care înscrie comedie. Eu mi-am permis, cred, mai bun: PUIU MAMII, cu această ortografie“. Cu toate acestea, montările Prostănacului au utilizat însă, adesea, traducerea mai aproape de textul original a Tamarei Gane apărută sub formă de volum în 1953 cu titlul Fonvizin, D. I., Neisprăvitul, traducere de Tamara Gane, Bucureşti, Ed. ARLUS – Cartea Rusă – ESPLA.

Comedia Cafeneaua cea mică de Tristan Bernard, piesă bulevardieră, sentimentală, a văzut luminile rampei la Teatrul Mic al lui Puiu Iancovescu, care juca şi rolul barmanului, un actor remarcat de câteva ori, pozitiv, în cronicile dramatice. Ana Fierling şi copiii ei, în traducerea semnată de Arghezi, şi jucată sub titlul mai cunoscut ca Mutter Courage şi copiii ei, subintitulată Cronică din războiul de treizeci de ani, de Bertolt Brecht, s-a jucat în stagiunea 1959-1960 în Oraşul Stalin, la Teatrul de Stat, cu premiera în 28 februarie 1960, cu câteva luni înainte ca numele oraşului să redevină Braşov. Rescrie, nu traduce, Hamlet din care păstrează doar scenele dintre prinţ şi regină prin ceea ce Mircea Ghiţulescu spune că „intensifică expresia literară a mesajului vindicativ al fantomei paterne, dar nu shakespearizează, ci versifică în «cuvinte potrivite».

Este şi cazul traducerilor din Molière, numite, tălmăciri nu neapărat în sens de traducător, ci de interpret, cum spuneam, o transpunere personală. După cum l-a ales pe Molière, se vede clar o opţiune personală: Mizantropul, cel despre care Nicolae Steinhardt spune că „E nemulţumirea fiecăruia din noi în faţa vieţii, procesul individului, însăşi dilema binelui sau a răului, teribila problemă a răspunderii, a dreptului omului la fericire şi linişte“, o piesă în care Alceste critică aspru convenţiile sociale şi ipocrizia vremii. În multe texte argheziene regăsim referiri la Mizantropul. A mai tălmăcit Georges Dandin sau Soţul păcălit, Avarul. Mitzura mărturiseşte într-un interviu în nr. 16-15, aprilie 1967 din revista Flacăra, în preajma premierei de la Naţional cu Seringa: „Tata a început prin a traduce teatru. De tânăr încă (…) el a tradus în întregime Molière între 1930 şi 1940, a finisat cu grijă tot acest imens material. Din nefericire cele mai multe din aceste manuscrise încredinţate Naţionalului s-au pierdut atunci când s-a evacuat biblioteca teatrului“.

În cazul lui Tudor Arghezi nu putem vorbi de un traducător onest, dar nici ceea ce se înţelege de obicei prin traditore. Este o interpretare personală şi un exerciţiu de scriere creativă, excepţională ca limbaj, e lectura lui Arghezi. Într-o cronică la un spectacol cu Georges Dandin, netradus de el, Tudor Arghezi mărturiseşte surprinzător „nu ne-am înfăţişat niciodată pe acest scriitor eminamente francez. Ascultîndu-l la Teatrul Naţional rostit cu cuvinte, potrivite altui soi de duh, indiferent de autor, căruia nu i-a lipsit excelentul bun simţ al anonimatului, ne-a făcut, după justa observaţie a unui vecin de stal şi jucat cum a fost jucat, impresia unui număr de Moşi. Molière trebuie să rămînă scris şi exprimat în franţuzeşte, oricît ar împinge democraţii venerabili la masacrarea clasicilor străini. O traducere în materie de artă echivalează cu o copie, în aceeaşi materie, cromolitografică, a unui tablou; iar din punct de vedere educativ, publicul nu cîştigă nimic. Separat de limbă, de culoare, Molière rămîne episodic şi banal, mai ales într-unele din piese şi în Georges Dandin. Publicul să înveţe franţuzeşte sau să se abţină. Direcţia teatrului, pentru jucarea pieselor curat franţuzeşti, să invite trupe franceze. Numai în felul acesta reprezentarea teatrului francez poate fi culturală“.

Era prin anul 1914 şi din mărturisirile lui Tudor Arghezi, mult mai târziu, în 1963, reiese că Molière a fost tradus de el la îndemnul lui Paul Gusty, regizorul care îşi dorea noi traduceri conforme limbii secolului XX: „Ne trebuie un Molière, un Molière de care să nu ne fie ruşine. Avem, nu-i vorba, în arhivă, numeroase caiete şi traduceri de cîte un epigon sau… de-al lui Alecsandri, Vlahuţă şi chiar Grandea. Ne trebuie altceva. (…) Apucă-te de lucru!“, ar fi spus celebrul director de scenă.

• Ilustraţie de Mitzura Arghezi la pieseta Neguţătorul de ochelari din Cartea cu jucării a lui Tudor Arghezi.

Cronicar dramatic

Tudor Arghezi a fost ceea ce se înţelege prin sintagma „om de teatru“, dar în sens foarte personal. Cunoştea zona acestei arte, a jucat şi a fost sufleur într-o trupă mică de teatru în Elveţia. La întoarcerea în ţară a devenit cronicar dramatic, cronici reunite, în mare parte, dar nu toate, în volumul 28 din seria Scrieri. E un bun prilej pentru a creiona portrete pozitive şi negative, de analiză a stării artei actorului, a prejudecăţilor şi metehnelor din teatrul românesc, de analiză a unor texte dramatice la care le diagnostica acid lipsurile.

Ies destul de şifonaţi scriitori ca A. D. Herz, Duiliu Zamfirescu sau Victor Eftimiu. În 1914 scrie despre piesa şi spectacolul Învinşii de Al. Kiriţescu, de la Naţionalul bucureştean. Profită şi punctează că „dacă domnii Herz, Eftimiu, Zamfirescu au scris şi piese proaste şi numai proaste“, gestul lui Al. Kiriţescu de a debuta cu titlul Învinşii e „amuzant“. Victor Eftimiu este adesea încondeiat cu referire la Cocoşul negru. Spectacolul cu piesa Akim, are o cronică prilej de „răfuială“, plată a unei „datorii“ către E. Lovinescu. Ave Maria a aceluiaşi Victor Eftimiu, dar şi alte cronici, devin pamflete-analize ale stării literaturii dramatice româneşti. Un spectacol după Patima roşie a lui Mihail Sorbul naşte o nouă referire acidă la acelaşi E. Lovinescu. Multe dintre ele pot constitui elemente sigure pentru o imagine nuanţată a teatrului românesc între 1910 şi 1930. În unele texte descoperim adevărate declaraţii de apreciere pentru cei doi mari dramaturgi pe care-i aprecia: Caragiale, din care în unele texte scurte de teatru găsim influenţe, autor apropiat temperamental, şi Ibsen, admirat şi preţuit, pe care-l simţim prezent în actul I şi actul III din Seringa.

Scriind despre ultimul spune: „Pare că vii din nişte munţi cu zeci de trecători de gheaţă şi tot atîtea rîpi. Aţi simţit vreodată la apropierea unui sentiment de inima noastră ca un contact cu tăişul unui cuţit afinat? Cugetarea lui Ibsen are pe sufletul nostru acest reflex vioi şi primejdios al lamelor lucii şi-l spintecă neted. Un furnicar de fulgere care dau la un loc lumină. Cîtă vijelie tîrăsc într-însele personaje ca Bernick care, îngreuiate tot mai mult de plumbul destinului se rezolvă, surpîndu-se, în renaştere definitivă! Viaţa e o luptă neostenită în atitudinea mare a victorioşilor, dată şi-n vrăjmăşie cu acea căldură care face să semene ura cu iubirea. A iubi cu bucurie. A urî cu bucurie. Viaţa e o chemare victorioasă, un sunet nesfîrşit de cîntece. Sîngele trebuie să se verse, dar pe brazdele mănoase. Scriitorii de obicei istorisesc. Ibsen naşte şi ridică“.

Pentru Arghezi teatrul era o artă, pe care o aprecia tocmai pentru forţa cuvântului rostit, pentru faptul că rostirea cuvântului devine acţiune: „Ce este teatrul? O literatură? Pentru că scriitorul trece din roman şi versificare, în piesă de teatru şi invers, ca de la o formă la altă formă, ne-am obişnuit să socotim teatrul ca o formă a literaturii şi zicem literatură şi literatură dramatică pentru a nu confunda două genuri. Pentru că şi literatura şi teatrul utilizează aceleaşi materiale, nimic nu ni se pare mai natural ca dubla îndeletnicire a scriitorului, redus la meşteşugul urzitorului de cuvinte. Totuşi, literatura, contemplativă şi descriptivă, se deosibeşte şi în ritmul şi în concentrarea ei de teatru, care înfrînge lenea cuvintelor, mai mult sau mai puţin accelerate, însă supuse unui paralelism orizontal de repaosuri inevitabil, trece dincolo de cuvinte, le sparge şi le face caduce, construind situaţii, armonii biologice şi contraste superlativ animate. Într-un fel oarecare, teatrul este faţă de literatură ceea ce ar părea să fie versul faţă de proză.“

Nu sunt uitaţi actorii, directorii de scenă, scriitorii dramatici, cronicarii literari şi teatrali, spectatorii etc. Dintre actori se detaşează pozitiv Casimir Belcot ce beneficiază de elogii postume (a decedat în 1917 la doar 32 de ani), numit „frate“, „prieten“, evocat şi ani mai târziu în Almanahul Teatrului Românesc din 1943. Este actorul despre care, în cronica spectacolului Stâlpii societăţii de H. Ibsen, spune doar „Excelent. O-ho, O-ho“, artistul care „nu învaţă durerea la Conservator“.

Tudor Arghezi este şi nu este un scriitor dramatic în sensul celui interesat de reprezentarea pieselor sale. Dacă ne oprim la două texte, Seringa şi Neguţătorul de ochelari (piesetă prevestitoare a teatrului absurdului), care au fost jucate, este dramaturg. Dacă privim alte texte dialogate, observăm transformarea dialogului în pamflet dialogal sau crearea unora pentru uz propriu, aşa-numitul teatru de casă, tip de scenete la modă în epocă, dacă ne gândim şi la celebrele deja înscenări ale lui G. Călinescu sau Mircea Vulcănescu. De altfel, la Arghezi se observă structuri dramatice în pamflete, poeme, proză, dialogul şi monologul utilizate din plăcerea maliţioasă sau ludică de a înscena.

Dramaturgul Seringii

Fiecare dintre texte dramatice ale lui Tudor Arghezi are propria lui istorie şi motivaţie.

Seringa, cea mai cunoscută piesă, a fost jucată de două ori în circumstanţe diferite. Despre scrierea piesei mărturiseşte chiar autorul într-un scurt cuvânt-înainte pentru caietul program al premierei „A face un rezumat al Seringii este, în asemenea împrejurare, prea mult. Cîteva date vor ţine loc de subiect. Piesa a fost scrisă în 1943, în lagărul din Tîrgul Jiului, cabana numărul 5, camera nr. 8… Locuiam în acest han cu sîrmă ghimpată şi neputînd face altceva mai bun, mi-am adus aminte de o făgăduială dată unui director al Naţionalului, căruia i-am trimis din lagăr, cu viza şi ştampila comandantului, primul critic al piesei: 1.XI.1943. Citită de subsemnatul, nu conţine nimic suspect. Colonel Leoveanu“.

Premiera piesei Seringa, în trei acte, de Tudor Arghezi, a avut loc la Teatrul Naţional, Sala Studio, în 4 aprilie 1947, cu câteva reprezentaţii cu scandal, cu geamuri sparte şi reacţia fermă a medicilor care au dorit oprirea reprezentaţiilor. Ulterior, evenimentele din 1947 au devenit legendă prin grija medicilor, istoricilor literari sau chiar a autorului Tudor Arghezi. Unul dintre cei care au publicat despre scandal, mai recent, preluând date din folclorul urban, este Dan Ciachir care, l-a rândul lui, îl citează pe scriitorul şi medicul Mihail Mihailide care i-a consacrat un documentar în care se spune: „Încă de la primele reprezentaţii s-a iscat un scandal – fluierături, vociferări, invective, dispute între spectatorii pro şi contra subiectului piesei. În Seringa, personajele erau medici, majoritatea figuri celebre ale facultăţii, cărora autorul le atribuise pseudonime ridicole. Breasla medicală şi mai ales studenţii veneau la spectacole să protesteze faţă de acuzele nemeritate la adresa profesorilor şi medicinii. Direcţia Teatrului Naţional a hotărât, diplomatic, retragerea de pe afiş a spectacolului, care, cu o ciudată stăruinţă, se va relua peste două decenii. La premieră, din distribuţie făceau parte actorii Emil Botta, Costache Antoniu, N. Dimitriu, Ana Luca, Tantzy Economu, I. Isaia, Ion Ulmeni (…). Pornirea şi necruţarea poetului – care era şi un uriaş pamfletar – pe somităţile medicinei naţionale nu erau lipsite de temei, întrucât în 1939 Arghezi fusese atins de o maladie care îi dădea dureri cumplite, iar specialiştii nu-i găseau leacul, unii susţinând că ar fi trebuit numită «boala Tudor Arghezi», până când un soi de vraci, cu diplomă de medic, a reuşit să-l scutească total de suferinţă pentru o perioadă de 15 ani“.

O mică paranteză a „bolii Tudor Arghezi“. În 1984 apare la Editura Medicală în volumul Apărarea sănătăţii ieri şi azi – studii, note şi documente, sub semnătura lui Alfred Reiner, articolul Tudor Arghezi, pacient al doctorului Dumitru Grigoriu-Argeş. Aflăm că, în martie 1939, poetul prezintă simptomatologia unei sciatici care, indiferent de tratament, nu dădea semne de vindecare, astfel că, pe la Mărţişor s-au perindat 42 de medici şi dacă adăugăm asistenţii şi colaboratorii profesorului C. I. Parhon ajungem la un număr impresionant de vizitatori. Fără mărturii scrise ale medicilor sau colaboratorilor, autorul articolului se bazează pe mărturiile lui Alexandru Rosetti şi ale doctorului Nicolae Vătămanu cel care l-a îngrijit în 1950 şi căruia Arghezi i-a relatat cum s-a vindecat. Doctorul Vătămanu reproduce, după numai 11 ani de la acea boală, descrierea clinică făcută de Arghezi: „Sufeream dureri de nesuportat. Răbdam durerea, dar mă făcea să urlu… Zăceam în pat, uite aşa, strîns, cu genunchii la gură, anchilozaţi. Mă durea, cel mai mult, în trei locuri: în laba piciorului, la genunchi şi mai sus. Dar mă durea de neînchipuit. Un an de zile m-au ţinut cu morfină“. Dacă punem la socoteală numele celor care i-au trecut pragul, precum C. Ionescu Mihăieşti, Teodor Burghele, G. Em. Palade, viitorul premiant Nobel sau D. Bagdasar, cel care i-a prescris morfină şi a indicat diagnosticul de cancer, avem în faţă o pleiadă de somităţi medicale. Alfred Reiner doreşte să elimine, să facă dreptate, prin articol şi apoi în două scrisori către Mitzura, eticheta de vraci şi escroc ataşată numelui lui Dumitru Grigoriu-Argeş. Redăm în continuare relatarea doctorului Vătămanu, nu pentru exactitatea momentului, ci pentru că în actul doi al piesei Seringa găsim similitudini în momente şi replici:

„Durata îndelungată a suferinţei, lipsa răspunsului la tratament, într-un cuvînt exasperarea, îl fac pe Arghezi să accepte propunerea eminentului regizor Soare Z. Soare de a-l consulta pe doctorul Grigoriu-Argeş, considerat de colegii săi drept un şarlatan, dar care îl îngrijise de curînd şi pe el şi-l făcuse bine.

Şi Vătămanu redă în continuare cele povestite de Arghezi. După injecţie, bolnavul a cerut să mănînce, fiindcă pînă atunci nu mînca «zile la rînd, cu săptămînile»: a rugat-o pe soţie să-i dea două felii dintr-un salam de Sibiu adus de doctorul Burghele. Îndoiala soţiei a fost îndepărtată de Grigoriu, care a încuvinţat cele solicitate de bolnav: salam, pîine şi ceva Sauterne. Din acest moment s-a suspendat şi administrarea morfinei, pe care, peste mulţi ani, Arghezi o va acuza pentru o serie de tulburări, printre care şi faptul că îi «tremură şi ezită mîna», motiv ce l-a determinat, în martie 1951, să se interneze în spital. În total a stat la pat şapte luni.

După cîteva zile de la prima vizită a lui Grigoriu-Argeş, venind Bagdasar, îşi găseşte bolnavul în pat, dar «rezemat într-un cot şi citind Analele lui Tacit.

– Ce faci, domnule? îmi spuse.

– Bine, îi răspund eu. M-am dat pe partea ailantă.

– NU se poate! exclamă doctorul.

– Ba se poate! zic eu. Şi am mîncat.

– Ce ai mîncat? Supă, lapte?

– Aş! îi răspund eu : salam de Sibiu.

– Nu se poate! strigă iar Bagdasar.

– Ba se poate!

– Să nu mai faci una ca asta, că mori! se zburlii la mine neurologul supărat.

– E, hei! Sunt la a patra zi de salam. Fac cură!

– Eşti nebun, domnule!

– Oi fi, dar îmi prinde bine».

După 30 de injecţii, povesteşte Arghezi, «am început să mă mişc, să fac gimnastică, să-mi dezmorţesc picioarele. Încet-încet, m-am însănătoşit. Dar prima injecţie, aia a fost hotărîtoare»“.

Cine era Grigoriu-Argeş, cel despre care prin insistenţa doamnei Florica Bagdasar – ministră a Sănătăţii – a trăit cu apelativul vraci? Născut în oraşul Turnu Severin la 3 decembrie 1882, urmează, după absolvirea în 1899 a vestitului liceu „Traian“ din oraşul natal, cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde este promovat doctor în 1906, odată cu prezentarea tezei Studiul seroterapiei antistreptococice, lucrată sub conducerea marelui Ion Cantacuzino. Funcţionează apoi în judeţul Putna, iar în 1911 este definitivat medic-şef al spitalului Burila Mare, din judeţul Mehedinţi. Mobilizat în campania din 1913, cu gradul de sublocotenent, este decorat cu „Bărbăţie şi credinţă“ cu spade, pentru combaterea epidemiei de holeră. În războiul din 1916-1918 a fost încadrat la Regimentul 30 Muscel şi a participat, cu ambulanţa Diviziei a 3-a, la luptele de la Mărăşeşti, fiind unul dintre organizatorii posturilor de prim-ajutor (vezi I. Jianu şi Tr. Netta, Monografia sanitară a T.-Severinului şi Mehedinţului, Bucureşti, 1933. p. 357-359).

Piesa Seringa a creat valuri puternice în corpul medical, care a reacţionat puternic, astfel că, dincolo de luări de poziţie în presă, avem o scrisoare dură a d-nei Florica Bagdasar precum şi o mărturie a soţului, celebrul doctor, care vorbea despre singurul lui pacient ingrat.

La douăzeci de ani de la premieră, piesa Seringa are o nouă montare în stagiunea 1967-1968 în regia lui Moni Ghelerter. Din distribuţia iniţială îl regăsim pe Costache Antoniu şi în rolul Sandei Robert, fiica milionarului, bolnav şi vindecat, pe Mitzura Arghezi. Prima reprezentaţie are loc la două luni după decesul lui Arghezi. Spectacolul nu a fost aspru criticat, dar nu a întrunit aprecierile criticii dramatice. Traian Şelmaru dă tonul în numărul din noiembrie 1967 al revistei Teatrul. Noua montare a avut câteva reprezentaţii şi de atunci nu a mai revenit pe scenele teatrului românesc.

Aşadar, Arghezi – om de teatru? Da, dar, prin reacţii umorale şi decizii artistice neobişnuite, unul tipic arghezian.