Savu Popa

***

 

Va veni o zi

Când mă voi deghiza

Într-un cerşetor,

Voi umbla pe străzi,

Mă voi adăposti

Pe unde o să apuc,

Ferindu-mă de

Tăişul cenuşiu al ploii

Sau de ghearele plumburii

Ale nopţii.

 

Voi fi tăcut

Ca o hieroglifă

Din ce în ce mai ştearsă

Şi calm

Ca o voce

Îngropată într-o umbră.

 

Voi căuta

Să nu fac prea mult zgomot,

Nici să nu deranjez

Sau să atrag prea curând

Atenţia.

 

Voi încerca să fiu

Acel cerşetor care, precum un parazit

Intrat în penajul unei păsări,

Va curăţa lumea de mâhnire,

De patimi şi de toată întâmplarea cea rea,

Care arde mai rău decât un foc pe care chibritul

L-a aprins atingând pomeţii unui chip sculptat

În ură.

 

Şi, când tăcerea va redesena cerul

Şi îi va spăla întregii lumi

Călcâiele de ambră,

Când din suflete se va scurge

Tot zerul întunecos al angoasei,

Abia atunci

Îmi voi descheia nasturii cămăşii înnegrite

De timp şi amarnică răsuflare,

Îmi voi sfâşia pielea care, de la o vreme,

Îmi tot incinerează carnea

Şi îmi voi lăsa inima

Să se desfăşoare ca un ghem

De care voi să vă apropiaţi şi să apucaţi

De câte un capăt al sforii,

Să vi-l treceţi în jurul gâtului

Şi să atârnaţi de mine, încontinuu,

Încetul cu încetul, desprinzându-vă de sol

Şi de viaţa fiecăruia.

 

Astfel, să vă simt aproape

De inima mea

În care iubirea e o spânzurătoare

Dătătoare de viaţă.