***
Va veni o zi
Când mă voi deghiza
Într-un cerşetor,
Voi umbla pe străzi,
Mă voi adăposti
Pe unde o să apuc,
Ferindu-mă de
Tăişul cenuşiu al ploii
Sau de ghearele plumburii
Ale nopţii.
Voi fi tăcut
Ca o hieroglifă
Din ce în ce mai ştearsă
Şi calm
Ca o voce
Îngropată într-o umbră.
Voi căuta
Să nu fac prea mult zgomot,
Nici să nu deranjez
Sau să atrag prea curând
Atenţia.
Voi încerca să fiu
Acel cerşetor care, precum un parazit
Intrat în penajul unei păsări,
Va curăţa lumea de mâhnire,
De patimi şi de toată întâmplarea cea rea,
Care arde mai rău decât un foc pe care chibritul
L-a aprins atingând pomeţii unui chip sculptat
În ură.
Şi, când tăcerea va redesena cerul
Şi îi va spăla întregii lumi
Călcâiele de ambră,
Când din suflete se va scurge
Tot zerul întunecos al angoasei,
Abia atunci
Îmi voi descheia nasturii cămăşii înnegrite
De timp şi amarnică răsuflare,
Îmi voi sfâşia pielea care, de la o vreme,
Îmi tot incinerează carnea
Şi îmi voi lăsa inima
Să se desfăşoare ca un ghem
De care voi să vă apropiaţi şi să apucaţi
De câte un capăt al sforii,
Să vi-l treceţi în jurul gâtului
Şi să atârnaţi de mine, încontinuu,
Încetul cu încetul, desprinzându-vă de sol
Şi de viaţa fiecăruia.
Astfel, să vă simt aproape
De inima mea
În care iubirea e o spânzurătoare
Dătătoare de viaţă.