Răzvan Voncu, Proza de unică folosinţă şi riscul irelevanţei

Cititorii ar putea crede că mi-am făcut o îndeletnicire din ceea ce Gherea numea cândva „critica criticii“.

În realitate, critica literară, sub toate formele ei, este numai unul dintre genurile literare intrate, la noi, într-o criză destul de pronunţată. O criză care are, desigur, consecinţe inevitabile în planul receptării şi interpretării literaturii, dar fără a afecta direct credibilitatea şi relevanţa acesteia în ochii publicului. Probabil că, din acest punct de vedere, mai gravă încă este criza prozei şi în special a romanului.

Desigur, avem în continuare romancieri importanţi şi o privire retrospectivă ar produce, la vârf, o listă de nume care, deşi vizibil mai subţire decât aceea din urmă cu 20 sau 30 de ani, poate încă alimenta un optimism moderat cu privire la ceea ce se va scrie în următorii câţiva ani. Dar nu mai mult de atât. Iar pseudo-explicaţiile teoretice, pretins postmoderne, cum că a trecut epoca Marelui Scriitor şi a marilor romane asociate cu aceasta, nu pot fi acceptate de cine citeşte cu adevărat şi vede că rafturile librăriilor româneşti sunt pline de romanele marilor scriitori contemporani din toată lumea, în traducere. Unii au chiar serii de autor în româneşte. Numai în literatura română să se fi încheiat epoca marilor scriitori? Iar suntem protocronici?

În realitate, deşertul teoretic trebuie îndepărtat – dacă dorim a înţelege criza prozei româneşti contemporane –, pentru a face loc explicaţiei practice. Care e de natură istorică, întrucât, cum spune undeva Lucian Boia, pentru aproape oricare rău prezent se pot afla cauze în trecut.

Proza noastră a pornit, în aventura libertăţii de exprimare de după 1989, cu un dublu handicap.

Pe de-o parte, romanele importante care au jalonat conştiinţa literară a unei epoci – de la Bunavestire la Vânătoarea regală şi de la Feţele tăcerii la Galeria cu viţă sălbatică – au fost, într-un fel sau altul şi într-o măsură mai mică sau mai mare, romane politice. Ele nu numai că sunt din ce în ce mai puţin inteligibile pentru publicul mai nou, nespecializat, dar nu mai pot constitui modele pentru viitorii prozatori. Chiar dacă valoarea lor, validată de critica epocii, va rămâne (căci a trecut testul timpului), actualitatea lor de lectură a dispărut.

Pe de altă parte, eschiva etică şi refugiul tehnic care, împreună, au definit proza generaţiei optzeci, nu au avut drept ţintă romanul politic ca specie, aşa cum – în stilul „esopic“ al epocii – a spus critica de întâmpinare. Miza a fost alta: şi anume, de a evita ca intervenţia cenzurii să afecteze palierul etic al actului literar. În timp ce prozatorii şaizecişti au operat în câmpul conotaţiei (fie prin aluzii, fie printr-o subrepţie, înlocuind epoca lui Ceauşescu cu cea a lui Dej spre a spune adevărurile generale despre comunism), optzeciştii au evitat proza evenimenţială, retrăgându-se în micro-evenimenţial – vezi manifestul lui Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară (1979) –, ori în „aventura scriiturii“, adică într-o proză „tehnică“ despre însuşi procesul scrierii. Nici această modalitate nu mai poate constitui un model pentru viitorii prozatori, atât din cauza dispariţiei mobilului care a generat-o (cenzura comunistă), cât şi din cauza scăderii dramatice a nivelului cultural general. Care, de prisos să insist, face inoperantă o formulă narativă ce mizează pe capacitatea cititorului de a urmări pe distanţe lungi o proză exclusiv livrescă, complicată de trimiteri culturale şi de subtexte teoretice.

În aceste condiţii, piaţa prozei este definită acum de paradoxala coexistenţă a unei multitudini de formule, rezultând din participarea simultană a cel puţin trei categorii de scriitori, două definite generaţional – generaţia optzeci, care ocupă centrul, şi generaţia şaizeci, cu din ce în ce mai puţini reprezentanţi –, iar cea de-a treia, prin reperul comun al afirmării după 1990.

Mai mult: această coexistenţă are loc într-o bizară indiferenţă a unora faţă de ceilalţi. Grupările de prozatori, câte mai erau cu nişte ani în urmă, s-au atomizat şi s-au izolat, fapt care se vede limpede din absenţa unei „pieţe a ideilor“ (şi) în materie de proză. Şi mai ales din evidenţa că, dacă se mai articulează uneori câte ceva care seamănă a idee literară, aceasta se petrece într-o bulă de numai câţiva urmăritori, pe câte o pagină de socializare, în deplina indiferenţă a publicului. A exact aceluiaşi public care, altminteri, cumpără seriile de autor ale unor prozatori străini, integral traduşi în româneşte.

În multe literaturi de pe mapamond (sau cel puţin în literaturile din ţările civilizate), proza ţine capul de afiş, iar unele romane provoacă ample dezbateri şi controverse, unele reverberând chiar în spaţiul politic. Să ne amintim numai dezbaterea provocată, după reunificarea Germaniei, de romanul Ein weites Feld (1995), al lui Günter Grass. La noi, dimpotrivă, romanele şi volumele de proză scurtă actuale sunt – cu excepţiile de rigoare, puţine – simple exerciţii de virtuozitate sau de autism social acut al autorului. Prozatorii, în special cei mai tineri, „vând“ poveşti subţirele pe subiecte „la modă“, încercând să spargă acest zid al irelevanţei nu pe calea marii proze, a creaţiei autentice, ci pe aceea facilă a artei cu teză. Teme la ordinea zilei (sau, mai bine zis, pe care media le consacră ca atare), cum ar fi consumul de stupefiante, „lupta împotriva discriminării“, mediile defavorizate sau „gender studies“, sunt abordate în romane teziste, scrise mediocru şi lipsite de interes literar. În care nu mai întâlnim ca mize nici „de ce“-ul lumii, nici cum să scriu, ca să reiau cunoscutele sintagme barthesiene. Aceşti autori par a fi lipsit de la lecţia maioresciană a autonomiei esteticului, la aproximativ 140 de ani de la „predarea“ ei: nici o teză, oricât de actuală sau de nobilă, nu poate salva un roman prost.

Sau, mai simplu spus, oamenii care, de fapt, ştiu mai puţin decât tribul simt, nu se ştie de ce, nevoia să îi spună acestuia poveştile.

Irelevanţa (socială şi literară) este, în opinia mea, o tendinţă îngrijorătoare a prozei noastre actuale, dar nu este nici pe departe singura. O altă formă de criză a prozei româneşti actuale mi se pare a fi proliferarea unui tip de text care seamănă a roman, dar nu este. Ba chiar nu are nici o legătură cu literatura. Sunt numeroasele romane ale veleitarilor, animate de convingerea că „viaţa mea e un roman“ – nu e: nici o viaţă nu e roman, romanul e o formă literară, nu una de existenţă –, ori de imboldul de a înşira pe hârtie tot soiul de întâmplări considerate picante sau semnificative, în absenţa celei mai vagi idei despre ce este şi cum se scrie romanul. În regimul libertăţii de exprimare, oricine poate tipări pe spezele proprii o carte pe care să scrie „roman“. Chiar dacă şi-ar face pe de-a-ntregul datoria – ceea ce, iarăşi, nu este cazul –, critica de întâmpinare nu poate rezista asaltului a zeci şi zeci de pseudo-romane scrise şi publicate lună de lună, pe bani, de către pseudo-scriitori.

Nu ajută, în această criză, nici faptul că şcoala a transformat studiul literaturii într-o scolastică papagalicească, de tipul „identificaţi mesajul textului liric“ (vă asigur că nu fabulez, această cerinţă absurdă, denotând o incultură literară severă, chiar există pentru elevii de gimnaziu). În consecinţă, cu excepţiile de rigoare – restrânse la filologii pasionaţi care au şi norocul unui profesor/ unei profesoare cu capul pe umeri –, tinerii nu mai ştiu să deosebească, la propriu, un roman de alt tip de text în proză. După ce că nu prea mai citesc literatură de ficţiune, nici nu ştiu să asimileze ceea ce citesc, astfel încât măcar unora dintre ei să le devină indispensabil „viciul nepedepsit al lecturii“. După cum şi editorii, în special cei mari, contribuie la răspândirea unor false modele prozastice, publicând în orb autori lipsiţi de valoare şi încercând în zadar, printr-o promovare nu doar agresivă, ci şi imorală, să răstoarne verdictul criticii.

Ca tendinţă generală, fără a mă hazarda în pronosticuri (dar având în vedere şi ceea ce se întâmplă în alte literaturi europene), aş spune că proza românească de azi nu este concurată dramatic de traduceri numai din cauza editorilor, a şcolii sau a unei strategii culturale greşite. Principalul ei adversar este incapacitatea prozatorilor de a asuma pe deplin, fără rest, ambii „versanţi“ – cel etic şi cel tehnic – al prozei, revenind de la istorioare la modă, cu care nu vor concura niciodată mass-media, la „blestematele chestiuni insolubile“. Ale omului şi ale literaturii. Preferabil împreună.

Căci oricâte strategii s-ar face, în absenţa creaţiilor care să le dea conţinut, totul va fi în zadar. Proza noastră va cantona într-un teritoriu al lipsei de miză, în care povestea nu va dispărea, fără doar şi poate, însă se va refugia în zone mai comode pentru cititorul întâmplător, lipsit de cultură literară. Proza va fi tot mai mult una de consum, de unică folosinţă, fără ca romanul sau nuvela adevărată să dispară cu totul. Ele vor supravieţui, în colţul restrâns al literaturii de calitate şi al cititorilor de nivel ridicat.