ŞTEFAN CAZIMIR, IUBIŢI COMEDIA?

Publicăm un text-răspuns la o anchetă realizată împreună cu câţiva colegi de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, la sfârşitul anilor ’80, cu singura întrebare: Iubiţi comedia? Respondentul este profesorul Şt. Cazimir, unul dintre cei mai simpatizaţi dascăli, un redutabil istoric literar, cuceritor prin francheţea afirmaţiilor, ştiinţa de carte, cantonarea asumată cu pedanterie în secolul lui Caragiale. Cărţile sale despre Caragiale sunt bine cunoscute. Alfabetul de tranziţie şi I.L. Caragiale faţă cu kitschul stau şi azi ca borne necesare în devoalarea mutaţiilor acestui lung secol XIX. După 1990 l-a introdus pe Nenea Iancu în Parlamentul României, înfiinţând Partidul Liber Schimbist conform politicii economice a lui Nae Caţavencu. Şt. Cazimir a contopit spiritul ludic în rigoare academică.

Ioan Cristescu

Î: Iubiţi comedia?

R: Întrebarea dumneavoastră mă lasă perplex. Îmi cereţi să mă raportez sentimental la o noţiune! Şi încă – la una cu o mare varietate de sensuri. Deschid volumul 4 din Encyclopædia Universalis şi citesc, sub titlul Comédie: „este imposibil să dăm acestui termen o definiţie univocă şi precisă. […] Mai mult: cuvântul comedie a fost adesea folosit pentru a desemna orice specie teatrală, tot aşa cum, în limba uzuală, comedian înseamnă actor. […] Aceleaşi incertitudini se observă în interiorul fiecărei perioade şi al fiecărei ţări. În ciuda tentativelor de codificare a genului, el n-a încetat să fie extrem de proteic: de la comedia de intrigă la comedia lacrimogenă, de la pastorală la comedia-balet şi la comedia muzicală modernă, de la comedia eroică la comedia absurdă, aspectele lui sunt de o varietate extraordinară“. Astfel stând lucrurile, la întrebarea dacă iubesc comedia îmi vine să ripostez printr-o cascadă de întrebări: Ce tip anume de comedie, ce formă istorică, ce modalitate? Comedia ca text, comedia ca spectacol, comedia teatrală, comedia muzicală, comedia cinematografică?… În absenţa acestor precizări, răspunsul nu se poate da decât pe cale inductivă. Cu alte cuvinte, din toate comediile pe care le-am citit, văzut, ascultat în anii de când citesc, văd şi ascult, ce sentiment general se degajă? Este cazul s-o spun fără ezitări: nu, nu iubesc comedia. Şi nici nu cred că am iubit-o vreodată. Am iubit în schimb, şi iubesc în continuare, comicul. Paradox? Numai aparent. Comedia este – hai să mai adăugăm o pseudodefiniţie celor multe deja existente – cadrul organizat de manifestare a comicului. Un cadru care ne face să aşteptăm comicul, dar nu întotdeauna ne satisface aşteptările. Comicul, dimpotrivă, e prin definiţie neaşteptat, adică irupe, surprinde, deconcertează. În artă ca şi în viaţă. Concluzie firească: decât să mă adresez unei comedii care să-mi frustreze aşteptarea, mai bine mă las în voia unei opere literare (teatrale, cinematografice) care nu poartă eticheta „comedie“, dar poate conţine – imprevizibil, deci cu atât mai eficient – o măsură oarecare de comic. Sau, şi mai bine, mă las în voia spectacolului străzii. Mă aşez, bunăoară, la coadă la pâine şi ascult conversaţia celor două femei dinaintea mea: „– Copii ai? – Am un băiat la ţară. Dar e debil… – Debil mintal?! – Da. Da’ nu l-a născut eu. Doar l-am crescut. – Păi de ce? – Aşa a vrut bărbată-miu… Avea boala copiilor. – Epilepsie!!! – Nuuu… Îi plăceau mult copiii! Lui bărbată-miu…“ În altă zi, tot la pâine, văd o inscripţie fixată pe un raft: ACLORIDĂ FĂRĂ SARE. Îi spun vânzătoarei, pe care o cunoşteam de mai multă vreme: „– Ar trebui să puneţi o paranteză, căci acloridă înseamnă fără sare“. A doua zi constat că sugestia mea fusese acceptată. Inscripţia arăta astfel: (ACLORIDĂ) FĂRĂ SARE.

… Şi să mai spună cineva că nu iubesc comedia!