DAN BANDICI, CARDINALUL IULIU HOSSU, ÎNTRE JERTFĂ ŞI ASCEZĂ

Iuliu Hossu, deţinut politic la Sighet.

Prin lupta sa împotriva politizării bisericii ortodoxe şi împotriva trădării ierarhilor acesteia, asemănătoare trădării lui Iuda, Iuliu Hossu dă atât o lecţie deontologică esenţială, cât şi o lecţie de smerenie şi de jertfă. Îmbiat să renunţe la principiile şi la valorile sale, acesta alege calea suferinţei, a suportării violenţei unui regim fără credinţă şi fără neam, a acelui Turn Babel fără dorinţe ascensionale. Prin refuzul pactizării cu un sistem decăzut şi prin refuzul de a deveni un instrument al intereselor de stat, el dă modelul fundamental al poziţiei pe care ar fi trebuit să o adopte Biserica împotriva ameninţării pervertirii sale, sub umbra grea a politicului. În ciuda ameninţărilor şi a violenţei cu care se confruntă, el păstrează o poziţie etică, demnă şi de neclintit, aceea a adevăratului creştin, pentru care iubirea de Dumnezeu e mai presus de ingerinţele politice.

„Calea aleasă a Drumului Crucii“, pe care şi-o asumă ca pe o formă de suferinţă necesară întăririi sufleteşti, devine pentru Iuliu Hossu o cale încununată de promisiunea mântuirii. Privarea de libertate şi umilinţa, suferite atât în domiciliul forţat – în „domiciliul obligator“, aşa cum îl numeau comuniştii, într-o formulă pseudo-eufemistică –, cât şi în închisoare, nu sunt nici pentru el şi nici pentru fraţii săi întru suferinţă prilejuri ale pierderii speranţei, ci, din contră, sunt asumate ca nişte cruci ce trebuie purtate în vederea desăvârşirii activităţii ecleziastice. Ei nu percep caznele la care sunt supuşi decât ca pe încercări esenţiale pentru învăţarea căii smereniei şi pentru întărirea asemănării cu figura christică, drumul anevoios al închisorii fiind asemănător drumului patimilor Mântuitorului. Privarea de alimente, condiţiile inumane la care sunt supuşi, muncile mult prea grele pentru vârsta lor şi pentru starea lor de sănătate sunt asumate şi duse la îndeplinire cu liniştea şi cu bucuria celui căruia Dumnezeu îi lasă încercări, în vederea curăţirii spirituale. Lipsurile materiale la care sunt supuşi sunt lipsurile necesare desăvârşirii spirituale. Trupul este supus suferinţei, smeririi, pentru ca sufletului să-i fie permisă înălţarea. Iuliu Hossu afirma adeseori că trupul este singurul care poate fi controlat, brutalizat şi violentat, dar că sufletul nu poate fi controlat şi nu poate fi oprit de ura şi de răutatea umană. Trupul e efemer, supus descompunerii şi morţii, dar sufletul e etern, atemporal, al veşniciei. Încercarea regimului de a anihila sufletul prin reprimarea trupească e inutilă în faţa celui care îşi poartă credinţa ca pe un scut indestructibil, ca pe o cunună de lumină, îmbrăcată în spini. Atât Iuliu Hossu, cât şi ceilalţi clerici închişi pentru credinţa lor fără tăgadă şi pentru rezistenţa lor în faţa nedreptăţii omeneşti, sunt slăbiţi în trup, pentru a fi întăriţi în spirit. Ei nu se opun caznelor la care sunt supuşi prin ură sau prin violenţă verbală, ci se opun prin rugăciune neîntreruptă şi prin iubirea purtată lui Dumnezeu.

„Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?“ (Psalm. 26, 1,2). Acest pasaj biblic sintetizează esenţa luptei pe care o duc episcopii greco-catolici în infernul Gulagului românesc. Ei nu se tem, pentru că-l poartă pe Dumnezeu cu ei în suflet şi în gând; nu se tem când „ziua se apleacă“ (Luca, 29), pentru că suferinţa lor nu atrage cu sine moartea, ci Învierea, nemurirea sufletului. Iuliu Hossu trimite mereu la pasajul biblic în care, după Înviere, Iisus călătoreşte cu Ilie şi Cleopa spre Emaus, ca un însoţitor blând care le alină suferinţele. El îi cere lui Iisus să le ţină şi lor companie pe acest drum al durerii, să le ofere mângâiere şi linişte, dar prin modelul chenozei ca model ultim al smereniei, al jertfei şi al mântuirii: „pentru a ne răspunde, pentru a ne linişti, pentru a ne mângâia, pentru a ne aprinde inima noastră“. Îi cere să se aşeze lângă ei, aşa cum s-a aşezat alături de cei doi călători la Emaus şi să-i binecuvânteze, să le dea puterea de a merge mai departe. Ei îşi găsesc forţa de a continua să lupte pentru credinţa şi pentru demnitatea Bisericii şi prin perpetuarea în orice situaţie şi în orice moment a actului liturgic. Liturghia este cel mai important moment de rugăciune, pentru că reiterează jertfa christică, pentru că reface atât patimile Mântuitorului, cât şi Învierea sa. În urma Sfintei Liturghii, Biserica însăşi suferă, moare şi învie, parcurgând drumul crucii şi biruind păcatul şi moartea. Acest drum este refăcut de clerici în închisoare care, prin fiecare săvârşire a Sfintei Taine, transformă moartea în înviere şi suferinţa în nemurire. Frica şi ura pe care regimul vrea să le impună acestora pentru a-i slăbi întru credinţă şi pentru a-i face să renunţe la propriile valori dispar în faţa actului liturgic reîntemeietor. Biserica Greco-Catolică nu moare, nu dispare odată cu represiunea comuniştilor, ci se păstrează vie şi nealterată în închisoare, prin activitatea liturgică a clericilor. Biserica nu moare nici din cauza faptului că e păstrată vie în memoria şi în sufletul lor, în rugăciuni şi în pomeniri. Reprimării exterioare a confesiunii îi este contrapus actul interior de recuperare amănunţită a imaginii parohiilor şi a enoriaşilor, dar şi a evenimentelor care au consacrat-o şi au legitimat-o. Biserica Greco-Catolică îşi continuă neîntrerupt activitatea atât într-o formă fizică, prin slujbele păstrate cu sfinţenie de Iuliu Hossu şi de ceilalţi clerici, dar şi în forma spirituală, a memoriei şi a iubirii celor închişi. Lupta lor nu se duce doar pentru demnitatea proprie, ci şi pentru demnitatea Bisericii şi a comunităţii, pe care o apără prin rugăciune şi prin jertfa lor reîntemeietoare. Mai mult decât atât, nici viaţa nu le mai aparţine, ea fiind oferită, după modelul christic, celorlalţi. Viaţa lor devine viaţa Bisericii lor, a enoriaşilor şi a credinţei lor. „Credinţa e viaţa noastră“ afirma Iuliu Hossu, arătând că ei nu mai trăiesc pentru sine, ci pentru valorile şi pentru principiile lor şi ale comunităţii pe care o reprezintă. Ei devin purtătorii şi apărătorii demnităţii întregii confesiuni, în slujba căreia îşi pun întreaga viaţă. În acest sens, închisoarea nu mai este o încercare care trebuie asumată doar pentru mântuirea propriului suflet, ci pentru salvarea şi înnobilarea întregii comunităţi.

Aşadar, Iuliu Hossu, dar şi celorlalţi ierarhi greco-catolici, percep represiunea comunistă şi violenţele din închisoare şi ca pe o jertfă necesară întăririi în suflet şi în credinţă, dar şi ca pe o luptă necesară, în vederea afirmării şi a apărării demnităţii comunitare.