ION BOGDAN LEFTER, GHILIMELE ŞI HAMLEŢI

„Tehnicalităţi“ suplimentare pe marginea ciclului de poeme shakespeariene ale lui Ion Stratan purtătoare de titluri ale unor piese, şi anume gardate de ghilimele. Cînd le transcriem cu litere marcate fie prin grosime (aldine/ „bold“-uri), fie prin înclinaţie (cursive/ italice), e musai ca mărcile citării să fie păstrate ca atare. Dacă le plasăm între propriile noastre ghilimele, în conformitate cu acele standarde tehnoredacţionale care păstrează corpurile de literă („font“-urile) speciale doar pentru titlurile de cărţi, nu şi pentru capitole şi texte componente, nici pentru periodice şi articole, atunci am fi în situaţia în care „ghilimelele din interiorul ghilimelelor“ devin automat „de gradul doi“, ascuţite, „franţuzeşti“. Şi anume: „Furtuna“/ „«Furtuna»“, „Cei doi tineri din Verona“/ „«Cei doi tineri din Verona»“ ş.a.m.d. Opţiunea autorului trebuie – fireşte – respectată, intenţia fiind clară: titlurile lui Shakespeare sînt însoţite de semnele citării pentru a li se sublinia apăsat – şi poate şi ironic şi autoironic – rangul de maximă autoritate în istoria culturii universale, care le impune ca „surse“ bibliografice inconturnabile. A mai existat în literatura aceleiaşi prime generaţii româneşti postmoderne un caz similar, recursul fiind la o referinţă autohtonă: romanul lui Cristian Teodorescu „Tainele inimei“ (1988, reeditat în 2005), care relua tot ca gest glumeţ-intertextual titlul tentativei de pionierat în materie a lui Mihail Kogălniceanu de la mijlocul secolului al XIX-lea, la fel, între ghilimelele citării. Amorul şi celelalte universale omeneşti de care s-au ocupat şi Marele Will, şi paşoptistul nostru, şi-atîţia alţi înaintaşi de pretutindeni nu mai pot fi tratate genuin de către postmoderni: ştiind prea-bine că au fost descrise de mult, conştienţi de glorioasele sau mai „consumistele“ antecedente, descendenţii n-au altă soluţie decît să-şi asume statutul (în sens genealogic, nu neapărat şi valoric!).

Stratan reia lecţia cu aerul şcolarului care recită mecanic ce-a fost obligat să înveţe pe de rost. Celebrissime, piesele nu mai au nevoie să fie povestite, le ştim cu toţii, e de-ajuns ca poemele să reia listele de personaje, cu minime precizări şi adaosuri, ca de pildă:

«A douăsprezecea noapte»

Intră regizorul şi îi şopteşte ceva lui Orsino, ducele Iliriei

Intră scenograful şi îi şopteşte ceva lui Sebastian, fratele Violei

Intră sufleurul şi îi şopteşte ceva unui Căpitan de vas, prieten cu Sebastian

Intră maqueusa şi le şopteşte ceva lui Valentin şi Curio

Intră coaforul şi îi şopteşte ceva lui Sir Toby Belch, unchiul Oliviei

Intră regizorul tehnic şi îi şopteşte ceva lui Malvelio, servitor al Oliviei

Intră directorul teatrului şi îi şopteşte ceva lui Fabian şi Clown

Intră plasatoarea şi îi şopteşte ceva Oliviei, o contesă bogată

Intră pompierul şi îi şopteşte ceva Violei, îndrăgostită de duce

Intră portarul şi îi şopteşte ceva Mariei, servitoarea Oliviei“

(din Mai mult ca moartea, Editura Axa, 1997; ed. a II-a, 2003).

Titlul şi numele personajelor sînt citate, dar ansamblul e – de fapt – metatextual: regizorul, scenograful, sufleurul, „maqueusa“ (scrisă franţuzit, nici măcar ca „machieuză“, cum se obişnuieşte la noi, ci-n formă şi mai afectat-galică, şi anume în plin context… britanic!), coaforul, apoi regizorul tehnic şi directorul teatrului, pînă la plasatoare, pompier şi portar sîntem noi, contimporanii care-l jucăm pe Shakespeare, care se joacă de-a Shakespeare, care-l reiau ca pe un supratext ştiut tuturor. Mesaj transmis de Stratan în emisie albă, repetitivă, parcă de după masca impasibilă a unui nepot al lui Buster Keaton (cum poetul făcea uneori şi-n comunicarea cu cei din jur, arborînd o seriozitate îngheţată, deconcertantă, din care ieşea schimbînd la un moment dat registrul şi comutînd pe-un zîmbet sau pe-un hohot de rîs, dintr-un foarte larg repertoriu de comicării, gaguri, farse, pînă la cruzimi sarcastice…). Iar noi, neştiind bine dacă să ne amuzăm sau să ne mirăm în faţa acestor scheme de piese, dacă nu vrem să ne lăsăm păcăliţi, ne mobilizăm şi dăm atenţie fiecărui detaliu: aici, faptului că angajaţii teatrului, oameni ai zilelor noastre, vorbesc cu personajele în şoaptă, fiecare figură din prezent „îi şopteşte ceva“ uneia din trecut, din ficţiune. Or, ce se transmite prin vorbirea abia auzită? Nu cumva mesaje importante, dar discrete, secrete, eventual conspirative sau doar misterioase?! Poate că… marile taine ale lumii şi-ale vieţii! Sau… poate că le spunem lui Orsino şi întregii echipe medievale cine sîntem, ce-am ajuns şi cum să-şi joace rolurile în aşa fel încît să ne reprezinte şi pe noi, să ne accepte în universalitatea în care i-a proiectat Bardul. Alt posibil mister, nici măcar şoptit, lăsat complet nerostit, fiind alegerea lui Stratan ca în şirul de titluri shakespeariene să nu apară – bunăoară – Hamlet sau Romeo şi Julieta, poate cele mai faimoase dintre faimoasele Marelui autor…

Nu e deloc întîmplătoare revenirea, mereu şi mereu, la Shakespeare. Asupra amintitei sale „universalităţi“ mai avem de meditat. „Contemporan“ al nostru? Fireşte, ca toţi marii autori, veşnic „actuali“, însă poate că mai mult decît atît. Cu ceva timp în urmă, la „Sesiunea de shakespearologie“ a Festivalului craiovean dedicat Marelui Will, ediţia 2024, am prezentat o schiţă a proiectului de carte pe care-l tot „coc“ de ani buni: despre El ca infuzie în viziunea şi-n limbajul epocii, în lexicul actual şi-n sintaxa vieţilor noastre, în vremuri atît de ultra-hiper-intertextuale în care-l simţi sau îl intuieşti ca prezenţă – da! – „universală“, nu doar „contemporan“, ca-n anii 1960 sau în alte momente de reflecţie, ci-ntr-un soi de ubicuitate „transcronică“. Titlul meu, în varianta de la Craiova: Postmodernitatea shakespeariană.

Pregătindu-mi prezentarea, mi-am completat lunga listă de spectacole shakespeariene româneşti (de folosit cu altă ocazie): montări de toate felurile, ca pretutindeni, „tradiţionaliste“ unele, eventual bine lucrate, bine jucate, subtile în explorarea profundă a pieselor, dar – totuşi… – mai puţin interesante decît cele novatoare, decît reinterpretările în chei surprinzătoare, decît actualizările, rescrierile, mixajele, colajele, „continuările“, construcţiile de omologii în alte planuri, în alte coduri, în limbajele altor arte.

Între timp, doctoranda mea Cristina Stancu şi-a încheiat şi şi-a susţinut teza despre… reluări shakespeariene…

Fiindcă veni vorba:

În Festivalul Shakespeare 2024, între altele – o minunată Furtună bulgărească, graţios-parodică, montată de Robert Wilson la Naţionalul din Sofia, în complicitate cu publicul presupus-ştiutor – fireşte – al piesei, şi un intens Hamlet al Teatrului Naţional din Craiova pus de Declan Donnellan nu „în scenă“, ci pe un culoar lung între gradene special montate, de fapt între viaţă şi moarte, personajele ajungînd să joace un teatru de umbre.

De unde gîndul fuge în urmă spre alţi şi alţi Hamleţi:

al lui Dragoş Galgoţiu, din 2018, în două părţi jucate pe cele două scene de la Odeonul bucureştean, jumătate în sala somptuoasă de teatru clasic, cu scaune tapiţate cu catifea roşie, cu loji şi balcoane pînă sub cupola acoperişului, publicul coborînd pentru partea a doua Studioul de la subsol; sus – naraţiunea principală a piesei, în rulaj alert, vechi-nou (Hamlet jonglînd cu o minge de basket!), bogat cromatic şi sonor, dominat de vocea răscolitoare a lui Amy Winehouse, vedetă blues-rock stinsă din viaţă tînără, resuscitată ca „fantomă“ în povestea Prinţului Danemarcei, anticipatoare a destinului Ofeliei; jos – scena groparilor şi-a înmormîntării pentru care spectatorii coborau literalmente sub pămînt, într-un spaţiu alb-negru, de fapt într-un cenuşiu uniformizant, al ţărînii din care sîntem făcuţi şi-n care ne întoarcem…;

al lui Radu-Alexandru Nica de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, redramatizat şi actualizat de regizor împreună cu exegeta teatrală Oana Stoica în 2008, după care acelaşi a montat un Shaking Shakespeare la Teatrul German de Stat din Timişoara în 2010, pe un text de Lia Bugnar subintitulat „o pastorală tragico-comico-istorică după William Shakespeare“, în care trupa de actori ajunşi la curtea regală joacă secvenţe din întreaga operă a Bardului, „scuturată“ ca-ntr-un bidon/ „shaker“ de cocktail-uri;

şi-al lui…

(Va urma)