MIRCEA POPA, MANUSCRISE BLAGIENE

din Arhiva „Lucian Blaga“ de la BCU-Cluj

Arhiva „Lucian Blaga“ de la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca a fost creată de fiica poetului, Dorli Blaga, în urma participării sale, an de an, la Festivalul „Lucian Blaga“, organizat de Asociaţia Scriitorilor şi de Societatea „Lucian Blaga“, creată aici imediat după evenimentele din decembrie 1989, ca o formă de cinstire şi de organizare anuală a unor manifestări omagiale, aniversare sau comemorative, printr-un simpozion internaţional dedicat poetului, care a funcţionat cu rezultate excelente imediat după 1990, dar care a ajuns astăzi la un simulacru de celebrare. Această arhivă este de o mare importanţă pentru studiul şi aprofundarea creaţiei lui Lucian Blaga, deoarece ea dă posibilitate celui care se interesează de viaţa şi opera poetului, filosofului, diplomatului, memorialistului, dramaturgului şi traducătorului, de a asista la configurarea acestei memorabile creaţii, de la primele eboşe şi înmuguriri până la definitivarea celor trei mari trilogii filosofice ale sale. Sunt etape de evoluţie, de decantare şi sinteză, ce pot fi urmărite prin studii şi articole preliminare, prin note şi comentarii care au ajuns la asamblarea lor într-o concepţie generală despre cultură şi civilizaţie. E important de a investiga acest drum spre perfecţionare şi afirmare valorică în raport cu numeroasele piedici, ameninţări, suspiciuni prin care a trăit poetul în perioada 1950-1961, când a avut mereu de furcă cu ochiul neadormit al Securităţii şi când a fost salvat adeseori de primitoarea familie Daniello, unde îşi putea păstra în siguranţă manuscrisele. De aceea, m-am bucurat când am putut pătrunde în acest arsenal arhivistic de primă mână pe care l-a instituit la biblioteca clujeană familia prietenă amintită mai sus. În depunerea manuscriselor poetului deţinute de ultima sa muză, dna Elena Daniello, au existat două etape principale de constituire a arhivei Blaga. O primă etapă s-a consumat imediat după evenimentele din decembrie 1989, când a fost înfiinţată Societatea „Lucian Blaga“ în cadrul Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor şi când s-au ţinut primele simpozioane închinate memoriei poetului, la care dna Elena Daniello a fost întotdeauna prezentă. Aceasta a donat Societăţii un prim număr de poezii inedite, publicate de Liviu Petrescu în revista editată în aceste împrejurări, dar şi cu faptul că a îngăduit unora dintre noi s-o viziteze şi să le arate o parte din corespondenţă şi din manuscrisele deţinute, pe care apoi le-a restituit familiei. A doua etapă, a fost cea după decesul ei, care a avut loc la vârsta de aproape o sută de ani, când fiica sa, Rodica Helene Daniello, medic în Germania, a venit la Cluj spre a înstrăina casa şi a lichida amintirile care o mai legau de perioada clujeană a familiei. Atunci a constituit un fond documentar, pe care l-a donat Bibliotecii clujene, şi pe care l-am restituit în integralitate în mai multe din cărţile noastre publicate în anii care au urmat.

Al doilea mare eveniment important, care a transformat Clujul în centrul cel mai de seamă al moştenirii postume blagiene, l-a constituit donaţia pe care a făcut-o fiica poetului, dna Dorli Blaga, către amintita bibliotecă, depunând aici o parte din manuscrisele sale cele mai de seamă, după ce a făcut o atentă triere a acestora, în raport cu ediţia de Opere pe care a realizat-o la editura Minerva (ediţie începută în colaborare cu G. Ivaşcu şi apoi aceea cu George Gană) şi continuată apoi cu Editura Humanitas din capitală. În anii în care a participat la simpozioanele de la Cluj, a adus cu ea de fiecare dată un număr important de manuscrise, întemeind aici un Fond Arhivistic „Lucian Blaga“, de mare utilitate pentru viitorii exegeţi şi editori ai operei poetului, întrucât a socotit că această instituţie, care poartă numele poetului şi în care el şi-a desfăşurat o bună parte din viaţă, este îndreptăţită pe deplin să adăpostească acest fond documentar. Chiar dacă cea mai mare parte a corespondenţei a fost achiziţionată de Muzeul Literaturii Române de la Bucureşti, iar o parte dintre documente au ajuns şi în posesia Academiei Române, considerăm că fondurile clujene pot fi mândre de bogăţia materialului prezent în mapele de la Colecţiile speciale. Noi am folosit cu succes aceste fonduri şi, pe baza lor, am lămurit o serie de aspecte importante din viaţa poetului, precum cele despre călătoriile efectuate de poet, împrejurările desfăşurării primirii sale la Academie, traducerile făcute, aforismele sau decoraţiile sale, colaborarea sa cu Casa de pensii a ziariştilor, episodul referitor la Partidul Naţional Popular sau la conferinţa organizată la Varşovia de Comitetul Presei Româno-Polone în anul 1927 etc.

În arhiva constituită la Cluj de Dorli Blaga am avut şansa să descoperim recent şi alte documente, scrise şi redactate de poet de-a lungul timpului, care nu se regăsesc cu numele iniţial în scrierile filosofice ale poetului. Ele au caracterul unor note tranzitorii şi au fost prelucrate ulterior de filosof în scrieri de mai mare întindere, păstrând cel mult ideea de bază, deoarece, ulterior, prin aprofundări şi nuanţări repetate, punctele lui de vedere, emise în tensiunea primelor impulsuri subiective, au primit alte înfăţişări, mult mai aproape de tezele sistemului său filosofic pe care l-a elaborat în anii următori. Aşa este, de pildă, textul numit Somn metafizic (ms. 6572), o primă prefigurare la teoriile sale asupra timpului istoric, care a suferit mai apoi schimbări esenţiale atunci când poetul a redactat două dintre volumele de bază ale sistemului său filosofic, anume volumele Spaţiul mioritic (1936; ed. II, 1937) şi Geneza metaforei şi sensul culturii (1937). Aceste prefigurări şi intuiţii iniţiale îşi dobândesc rolul lor important în procesul de decantare şi stratificare al ideilor ulterioare. În această situaţie se află şi notaţiile din Construcţii paradoxale şi dogmă (ms. pe care îl reproducem de asemenea). Un alt text, scris cu creionul pe un caiet dictando, a fost găsit de noi în Addenda la Izvoade, sub titlul Cultură şi cunoştinţă, aşa că am renunţat a-l mai reproduce (ms. 6574 de 5 file). În schimb, ni s-a părut de mare interes să reproducem textul proiectului de lecţie de deschidere a cursului său de Filosofia culturii, pe care l-a rostit probabil în toamna anului 1940, atunci când Universitatea clujeană şi-a deschis porţile la Sibiu, după ocuparea Clujului de armatele horthiste după Dictatul de la Viena. Textul e scurt, deoarece a durat numai o oră.

Desigur, aşa cum am afirmat mai sus, aceste texte pot fi socotite inedite, deoarece ele nu apar în această formă în opera publicată a filosofului, dar ele pot fi socotite ca repere importante în ansamblul abordărilor sale filosofice, importante şi ca nuclee configurative pentru anumite teme dezvoltate ulterior mult mai închegat. Dacă în Somn metafizic ideile au francheţea şi expresia tranşantă a unor rostiri gen Emil Cioran, ulterior, aceste puncte de vedere privitoare la „boicotul istoriei“ şi „retragerea din istorie“ au primit o înfăţişare mult mai bine aşezate în normalitatea noastră firească. Aspectul de revărsare imediată, ex abrupto, e mărturisită şi de hârtia cu antetul Hotelului Bristol din Berna, dovadă a urgenţei imediate, dovedită şi de formularea grăbită a scrisului pe hârtia în cauză.

Menţionăm că textul numit Somn metafizic are în manuscris trei pagini numerotate de autor, dar paginaţia cu creionul (a bibliotecarului?) e greşită şi noi i-am redat continuitatea.

Probleme de coerenţă ridică şi ms. 6572, numit Varia, dar care conţine opiniile lui Blaga despre dogmă, pe care am încercat să le punem într-o formă mai coerentă. Aşa cum se prezintă numerotarea lor cu creionul, e discutabilă aranjarea filelor.

Mircea Popa

Manuscrise blagiene transcrise

[1]

[Manuscrisul nr. 6572, fără titlu]

[f. 1 conţine pe pagina de stânga a caietului lui Blaga următoarea notaţie a fiicei lui, Dorli Blaga: „vezi Izvoade, Ed. Humanitas“]

2 Hegel cunoştea deja uimitor de bine secretul „filozofiei Als ob“^[1]. […]
3 Hegel ia conceptele când ca „abstracţiuni“ şi-atunci descoperă că sunt antinomice, când ca ceva „concret“ şi-atunci găseşte că ele reprezintă totalităţi, sinteze. Hegel nu rămâne niciodată la abstract, ci totdeauna trece la „concret“, arătând posibilitatea sintezei momentelor antinomice ale „abstracţiunilor“! […]

Aici e locul să precizăm o deosebire între sinteza dialectică şi sinteza dogmatică.

Sinteza dialectică se face prin concret. Sinteza dogmatică e imposibil de realizat în concret.

Sinteza dogmatică e pentru noi irealizabilă, dar o postulăm pe un plan transcendent.

Paradoxiile dialectice sunt paradoxii ale concretului, ale intuiţiei, faţă de abstracţiune şi logică. Paradoxiile dogmatice sunt paradoxii ale transcendentului faţă de concret şi intuiţie. Ceea ce opune în noi rezistenţă paradoxiilor dogmatice – nu e atât logicul, cât intuitivul – noi îl dăm acestui termen, dar concepte în sensul sintezelor dialectice-antinomice găsim – la Kant patru categorii între cele douăsprezece – la Fichte deja mult mai multe, iar la Hegel nenumărate.

Pentru simţul comun – conceptele hegeliene – nu reprezintă paradoxii, contradicţii. Dar pentru acelaşi simţ comun orice dogmă care merită în adevăr acest nume reprezintă o pradoxie. De unde vine această diferenţă de aspect? „Conceptul hegelian“ e un concept concret. Pentru intuiţie ele nu reprezintă nici o contradicţie – nimic paradoxal. Pentru logicul abstract, da. Orice concept concret poate să fie discompus în momente cari ar putea fi formulate în antinomii. Antinomiile acestea sunt însă totdeauna anulate sau sintetizate de totalitatea concretă care corespunde unui concept. Conceptele concrete ale lui Hegel sunt intuiţii raţionalizate. Şi în calitatea lor de intuiţii au darul să depăşească sintetic antinomiile abstracţiunii. Din punctul acesta de vedere paradoxiile dialectice sunt tot aşa de mult paradoxii latente ca şi paradoxiile eleatice.

Există paradoxii ale intuiţiei când încerci s-o traduci pe un plan de abstracţiune logică. Între ele se numără în fond şi paradoxiile conceptelor concrete ale lui Hegel. Acestea sunt pseudo-paradoxii – deoarece intuiţia le anulează, sau intuiţia arată posibilitatea sintezei antinomice.

Dogma reprezintă faţă de aceste pseudo-paradoxii – adevărata paradoxie: ea e paradoxală nu numai faţă de logică ci şi faţă de concretul intuiţiei. Faţă de concretul intuiţiei: aceasta trebuie subliniată, căci altfel dogma s-ar confunda cu sinteza dialectică.

Construcţii paradoxale şi dogmă

Dar nici orice construcţie paradoxală – nu e o dogmă. Dogma e un fel între multe altele.

Astfel de construcţii paradoxale, cari nu sunt dogme:

ipotezele (cu contradicţii interioare): ficţiunile lui Vaihinger (contradicţia acestor paradoxii degradează contradicţia la rangul de simplă ficţiune);
construcţiile metafizicei dialectice: paradoxiile sunt rezolvite prin „dialectică“, „ritm“, „totalitate concretă“.
construcţiile metafizicei idealiste: paradoxiile sunt rezolvite prin aceea că termenii contradicţiilor sunt luaţi drept simple produse ale reflexiunii. Se postulează un × transcendent – care depăşeşte termenii, afirmă termenii paradoxiei, punându-i totodată ca insuficienţi (fictivi).

Faţă de aceste paradoxii constructive – dogma îşi rezolvă paradoxiile prin postularea unui × transcendent în care raportul dintre termeni e tocmai afirmat.

Atitudini faţă de antinomiile logice ale concretului

Eleaţii: afirmă antinomiile, neagă existenţa concretului.

Herbart: “ “ , nu neagă concretul ci încearcă să-l construiască tot pe un plan logic.

Hegel: afirmă antinomiile, afirmă concretul – ca sinteză antinomică – şi-i caută echivalentul raţional: conceptul concret.

Bergson: neagă valoarea antinomiilor, afirmă concretul – arătând că concretul depăşeşte logicul.

Ce e cu antinomiile kantiene?

Paradoxiile dialectice

Se ştie ce rol capital joacă contradicţia în dialectica lui Hegel. Trebuie prin urmare să precizăm în ce constă diferenţa între contradicţia hegeliană şi contradicţia dogmatică […] găsim o lămurire care nu ne lasă cu nici o îndoială în ce priveşte contradicţia dialectică şi sinteza dialectică a momentelor în contradicţiei. Dacă te uiţi mai bine – există desigur şi în dogmă – contradicţii şi sinteze. Care e deosebirea? Fiindcă o deosebire trebuie să existe, deoarece altfel fiecare concept ar fi echivalentul unei dogme. Or, conceptul, fie chiar luat în sensul hegelian de sinteză antinomică, nu reprezintă echivalentul unei dogme. Cunoaştem numai câteva dogme în sensul pe care spaţiul şi timpul nu se pot gândi logic (conţin contradicţii latente) – şi totuşi nu se poate gândi logic în genere fără spaţiu şi timp.

Paradoxie şi dogmă

Sunt multe feluri de paradoxii. Dogma e numai una între cele multe. Se pune întrebarea: prin ce se deosebeşte dogma de alte paradoxii. Lumea intuiţiei imediate (spaţiul, timpul, mişcarea, complexele calitative) conţin din punct de vedere pur logic o serie de paradoxii. Mişcarea, spaţiul, timpul nu pot fi gândite. Gândite aceste date ale intuiţiei se dizolvă în paradoxii. Eleaţii, Herbart etc. au arătat aceste paradoxii. Şi totuşi paradoxiile acestea nu ne dau de lucru, nu ne preocupă. Paradoxiile acestea sunt înghiţite şi anulate de faptul că intuiţia ne arată mişcarea, spaţiul, timpul. Paradoxiile acestea sunt latente. Faţă de aceste paradoxii latente – dogma reprezintă o praradoxie explicită, dincolo de aceste paradoxii latente şi implicit date din punctul de vede logic în orice intuiţie. Dogma e o construcţie paradoxală – cu contradicţii interioare.

[2]

Somn metafizic

[ms. 6572, f. 14-16, text scris pe hârtie cu antet Hotel Bristol/Bern]

Poporul românesc: o monadă în somn.

Poporul românesc îşi doarme încă somnul metafizic. E încă o întrebare dacă trebuie trezit sau nu.

Există un „timp-trecere“ şi un „timp-creştere“. Timpul-trecere e veşnicul prezent fără memoria trecutului, circumscriere abstractă a evenimentului care urmează pur şi simplu altui eveniment fără de a şi-l aminti. Timpul-creştere e timpul care se adaugă oarecum sieşi, timpul organic care crescând adună în sine trecutul, timpul-creştere înseamnă spor şi îmbătrânire. Istoria Românilor s-a petrecut în „timpul-trecere“, dar nu în „timpul-creştere“, de aceea istoria Românilor nu e o istorie în adevăratul sens al cuvântului. Românii au în trecutul lor evenimente, aventuri, intrigi, învingeri, căderi, dar n-au istorie. Suntem în pragul istorie. De aceea în fond toţi istoricii noştri au rămas un fel de cronicari. Din punct de vedere „superior-istoric“ – toate evenimentele noastre din trecut sunt un fel de celule embrionare din care s-ar fi putut naşte o istorie de creşteri organice, dar cari au rămas în stadiul embrionar.

N-avem istorie, de aceea nu avem nici tradiţie. Noi trăim în veşnicul-prezent, orice tradiţie presupune însă o solidaritate cu timpul, cu timpul în creştere.

Să se compare ţăranul nostru cu ţăranul francez care are genealogii de sute de ani, şi care se ia la întrecere cu dinastiile.

Să se compare burghezul nostru nu mai departe decât cu burghezul polon în casa căruia găseşti galeria strămoşilor.

Între aristocraţii Europei – boierul român – are memoria cea mai scurtă.

Tradiţionalismul, în sensul apusean al cuvântului, la noi e un nonsens. Cred că nimenea nu va crede în chip serios că continuarea romanticei importate la noi din Apus – înseamnă tradiţionalism.

Românul nu are atitudine faţă de timp. Nu-i are simţul şi poate că nici creşterile organice de care să-şi fixeze conştiinţa timpului. De aceea ţăranul nostru nu-şi vede nici instituţiile, care vin din trecut, ca în dezvoltare istorică. Ne gândim la biserică. Pentru ţăranul român biserica nu vine oarecum de undeva din trecut – cu pasul lent al timpului, biserica emană pentru el oarecum de-a dreptul din D-zeu. Dacă în ce priveşte atitudinea ţăranului faţă de biserică se poate vorbi de-un tradiţionalism, acesta nu e un tradiţionalism istoric, care presupune un cult al timpului, un cult mai mult sau mai puţin conştient al trecutului, ci de un tradiţionalism magic, întemeiat pe-un „sentiment al veşnicului“, care e mai presus de orice timp.

Ortodoxia bizantină – în esenţa ei anistorică, statică, veşnică – a fost pentru substanţa noastră etnică o salvare, deoarece ne-a conservat neatinsă de vicisitudinile pseudo-istoriei noastre de până aici posibilităţile creatoare pentru mai târziu.

Peste fondul nostru etnic daco-slav – cu evidente înclinări spre ceea ce e mai presus de timp, s-a suprapus o cultură anistorică: amalgamul a fost fericit, căci ne-a scăpat teferi peste o perioadă lungă de pseudo-istorie, care pentru un popor trăind deja în plin ritm istoric şi cu o cultură tot istorică (catolică sau protestantă) ar fi fost fatală.

Lumină şi arhitectură

O biserică gotică cu ferestrele ei înalte şi ascuţite îngăduie luminii să intre numai după ce prin culorile vitraliului i-a pus surdină. Atmosfera de mister ce se realizează într-o catedrală gotică se datoreşte unei împărţiri ritmice în interior a unei lumini obscure. Misterul a degradat pe planul obscurităţii.

O biserică bizantină cu interiorul întunecat îngăduie luminei să intre prin ferestre aproape improbabil de înguste, în fâşii, dar lumină intră pe aceste ferestre cu o vehemenţă luminoasă tăind întunerecul ca o spadă. Totul în arhitectura bizantină conlucrează pentru a da luminei un caracter aproape material. Într-o biserică bizantină lumina e emanaţie luminoasă de undeva, sau un fel de materializare a unui mister spiritual. E în această lumină un mister pipăibil, precis. Cuvântul devine trup. Lumea e emanaţie din divin. Mistica apuseană depărtează misterul prin obscuritate.

Mistica bizantină surprinde misterul potenţând lumina. Dogmele.

În cele dintâi două-trei veacuri voevodale era să avem o istorie. Pe urmă acest început de istorie a fost întrerupt şi alte vreo trei veacuri am fost în situaţia gândacului de mătasă căruia i se tot strică ţesăturile, trăind o pseudo-istorie de simple accidente. Pe urmă, în veacul din urmă trăim cu întârziere istoria altora. Substanţa noastră etnică a rămas ascunsă în dosul accidentelor ce o atingeau superficial – şi în cazuri de extremă primejdie se salva toată latenţa ei în pădurile lui D-zeu. Substanţa noastră etnică a trăit în spaţiu – dar încă nu a avut condiţiile necesare pentru a se ritma istoric, organic, linear, în timpul care înseamnă creştere şi realizare variată şi multiplă a unei adânci posibilităţi.

În asemenea împrejurări nu trebuie să căutăm originalitatea noastră în ceea ce ne place să numim „istoria“ noastră. Originalitatea noastră e undeva în afară de această istorie – care nu e o adevărată istorie. Originalitatea noastră – de cuprins prin intuiţie, dar nu formulabilă – e încă pe planul de dincolo al esenţelor – şi nu în fenomenalitatea noastră pseudo-istorică.

Orice tradiţionalism – la noi nu poate să însemne solidaritate cu un trecut problematic, ci solidaritate de natură magică cu ceea ce e în noi în stare de latenţă. Tradiţionalismul se poate deci numi la noi cu tot atâta îndreptăţire şi viitorism.

E caracteristic că în cea mai frumoasă baladă a noastră Mioriţa se cântă un sentiment metafizic.

În realitate românul trăieşte în timpul-trecere; sufleteşte, lăuntric trăieşte în afară de timp. Românul anistoric se simte sufleteşte solidar cu tot ce e în afară de timp. Sau se poate zice şi astfel: proiectează în afară de timp toate acele mari realităţi şi valori cu cari se simte solidar.

Românul nu iubeşte natura (aşa cum o iubeşte orăşeanul căruia îi lipseşte) fiindcă e în ea. Dar se simte solidar cu ea. De aceea în poezie nu o cântă ca pe un ce aparte. În poezia populară nu se găseşte lirica naturii. Dar aproape fiecare poezie – de orice natură – se începe cu „frunză verde“: e în această „frunză verde“ un sentiment de solidaritate a omului cu natura, cu nu ştiu ce impresionantă rezonanţă de fatalitate! E în acest motiv cu „frunză verde“, cu care se începe cele mai adeseori poezia populară – o indicaţie aproape păgân-rituală de solidaritate cu natura, cu o natură în care stăpâneşte – un fel de fatalitate, dar nu o fatalitate implacabilă, ci mai curând o îndulcită „fatalitate vegetativă“ dacă ni se îngăduie acest cuvânt.

[3]

[Proiectul lecţiei de deschidere a cursului universitar de Filosofia culturii, ms. 6574, 5 file, cerneală roşie]

D[oamnelor, domnişoarelor] şi D[omnilor]

La începutul acestui nou an universitar aşi vrea să-mi exprim deosebita mulţumire sufletească pentru afluenţa noilor studenţi şi studente la filozofie. Mi se comunică anume de la Decanat că dintre cei 130 de studenţi şi studente, cari au făcut examen de primire la litere şi filozofie, 90 au optat pentru specialitatea filozofie. Dacă privim situaţia procentual, cred că ne găsim în faţa unui fenomen unic în istoria universităţii noastre. Numai mai târziu se va putea vedea care ar putea să fie cauzele acestei impresionante afluenţe. Îmi place să cred că acest fenomen nu are nimic comun cu unele fapte de care mi-aduc aminte că s-au petrecut cândva, de mult, la începutul şi în cursul celuilalt război mondial, aici în Ardeal. În toamna anului 1914, imediat după izbucnirea întâiului război, s-a constatat o deosebită afluenţă la teologie. Legile ungureşti acordau pe vremea aceea teologilor o scutire de serviciul militar. Şi s-au înscris atunci foarte mulţi tineri la teologie: câţiva din vocaţie, mulţi alţii fiindcă nu erau în stare să facă altceva, şi foarte mulţi fiindcă nu voiau să-şi dea viaţa pentru o cauză care era împotriva tuturor intereselor româneşti. Desigur că astăzi situaţia e cu totul alta. Dacă există o afluenţă la filosofie, nu este din pricina că eu aşi oferi avantaje celor ce se înscriu. De altfel nu cred că ar putea să existe vreun tânăr care să nu fie încântat să se poată jertfi pentru interesele noastre, astăzi cu adevărat româneşti. La filozofie s-au înscris aşadar numai studente şi studenţi, cari simt o vocaţie sau cari nu se simt în stare să facă altceva. Din parte-mi mă voi declara foarte mulţumit dacă voi descoperi vocaţia la 10 din cei 90 optanţi filosofici.

D[oamnelor, domnişoarelor] şi D[omnilor]

Am anunţat un curs intitulat Probleme de filozofia culturii. Titlul cursului e cam vag. Îmi daţi voie să precizez puţin liniile acestui curs. În momentul când am început să fac cercetări în domeniul filozofiei culturii, am pornit de la o situaţie teoretică dată. Problemele esenţiale ale acestui domeniu îmi erau cunoscute din opera altor gânditori, îndeosebi în perspectivă morfologică şi în perspectivă psihanalitică. Vom avea prilejul să vorbim numaidecât despre aportul pe care-l puteau aduce morfologia şi psihanaliza la o filozofie a culturii. Fapt e că – personal, încercând să valorific diverse puncte de vedere, m-am trezit pe un drum nou. Astăzi, după ce am publicat 7 volume de filozofia culturii, îmi dau seama că ceea ce am clădit reprezintă, prin obiect, metodă şi prin rezultatele teoretice la care am ajuns, un fel de nouă ştiinţă filozofică pe care aşi numi-o o „noologie abisală“. Să vă lămuresc acest termen. Există, şi cei ce urmaţi psihologia cunoaşteţi acest lucru, există o aşa-zisă Psihologie abisală (aşa numesc unii psihanaliza şi unele doctrine care s-au desprins din psihanaliză). Termenul e o traducere a germanului Tiefenpsychologie. Ce este această Tiefenpsychologie? Ea este o ştiinţă care se ocupă cu cercetarea structurilor şi conţinuturilor adânci, inconştiente, ale vieţii sufleteşti umane. Psihologia abisală se ocupă aşadar de adâncimile vieţii sufleteşti. Dar viaţă sufletească înseamnă în chip preponderent viaţă prin simţuri, viaţă emotivă, viaţă în închipuire, viaţă instinctivă. Psihologia abisală are în adevăr ca obiect o zonă a inconştientului cu adiacenţe la viaţa sufletească aşa cum am delimitat-o adineaori. În cadrul „conştiinţei“ se distinge însă o zonă – nu sufletească, ci spirituală. E vorba de astă dată îndeosebi despre funcţiile, structurile şi conţinuturile ideative ale conştiinţei. Dacă sufletul îşi are zonele inconştiente, abisale, cari meritau să fie cercetate, suntem de părerea că şi spiritul are structuri, funcţii şi conţinuturi inconştiente, cari merită să fie cercetate. Spiritul se numeşte în limba greacă noos (nous), deci ştiinţa despre spirit: noologie, iar ştiinţa despre spiritul inconştient: noologie abisală. Grafic situaţia se prezintă astfel:

Conştiinţa: spirit = noologie

suflet= psihologie

Inconştientul: spirit = noologie abisală

suflet = psihologie abisală

După aceste câteva consideraţiuni introductive vom dezvolta o serie de probleme prin care credem că voi putea constitui o noologie abisală.

Colaţionare cu facsimile şi revizie filologică: Oana Goia.

^[1]. Referire la filosofia „ca şi cum“ a lui Vaihinger. (notă O.G.)