MIRELA NAGÂŢ, SOFIA MERGE MAI DEPARTE

În noul ei roman (Camping, Iaşi, Polirom, 2025, 246 p.), Lavinia Branişte renunţă la tipologia care o consacrase: tânăra înfruntând provizoratul, amestec de timiditate şi inteligenţă, cu joburi pasagere în corporaţii sau în regim freelance, cu relaţii sentimentale neconcludente. De data aceasta, ia un personaj din planul doi al bine-cunoscutei proze de început, Interior zero (2016), mama protagonistei, una dintre româncele nevoite să-şi caute de lucru în Spania, şi-l aduce la scenă deschisă. Ce reuşeşte în Camping Lavinia Branişte e să dea cel mai bun roman al migraţiei, de la noi, şi o figură feminină memorabilă: Sofia, epitoma femeii/mamei plecate la muncă în străinătate, ca să-şi susţină familia lăsată acasă.

Sexagenara ajunsă în pragul pensiei veghează la buna funcţionare a fluxului turistic dintr-un camping spaniol, de la malul mării. Pe fundalul microcomunităţii de acolo, în definitiv „un sat“ – cum aproximează familiar eroina (cu şicanări, poveşti sentimentale, diferenţe culturale, fulgurante apropieri între locatari), Lavinia Branişte pune în scenă demonstraţia centrală – explorarea faliei dintre mamă şi fiul lăsat în grija bunicului, ajuns acum mare, de douăzeci şi patru de ani. Până la un punct, tactica e aceea a „paşilor mărunţi“, remarcată de critici în volumele anterioare, o populare a spaţiului acţiunii cu episoade şi gesturi nespectaculoase, pentru ca apoi desenul să se concentreze într-o evidentă gradare psihologică. Descoperim anxietatea femeii: tulburată de iminenţa pensiei şi de nedorita întoarcere în România, şi refugiată într-un plan fantezist de transferare a jobului către fiul ei, ca o soluţie la îndemână pentru rămânerea în Spania. Mamă şi fiu se oglindesc unul în celălalt, deodată cu legăturile afective viciate dintre ei: fiul – comod, individualist şi autoscopic, gata oricând să-şi verbalizeze emoţiile, antrenat să-şi detecteze defectele, dar paralizat în găsirea soluţiilor, mama – inabilă în scrutarea propriului interior, disciplinându-se să devină „o persoană solară“, cum notează ironic şi tandru autoarea, ceea ce s-ar traduce prin tăcere şi camuflare a rănilor.

Emigranta e construită după calapodul bine ştiut: are handicapul limbii de adopţie vorbite prost (din care decurg discriminarea, teama în faţa funcţionarilor, accesul la servicii medicale proaste), e o sursă de pachete şi bani pentru cei de-acasă şi-şi îngroapă vinovăţia absenţei de lângă fiu în nobleţea misiunii de a-l înzestra cu un apartament. Fantasma recurentă a locuinţei, care pune în mişcare energia personajelor, e o marcă a scrisului Laviniei Branişte, concentrând simbolic orizontul unei stabilităţi dorite. În punctul acesta nevralgic cade lovitura destabilizatoare pentru eroină: climaxul e atins când află că fiul i-a jucat la bursă şi i-a risipit economiile de-o viaţă, investite în apartamentul oferit cadou. E un faliment simbolic/ontologic, mai mult decât unul financiar: „A fost capabilă să-şi perceapă şederea aici ca pe un succes atâta vreme cât a crezut că şi-a aranjat băiatul pe viaţă cu locuinţa. Dar apoi a aflat de nesăbuinţa lui Robert, de cât de uşor s-a debarasat de munca şi răbdarea ei de a agonisi, de strâmtoarea constantă la care s-a supus pentru a-şi spăla păcatele faţă de el, de cât de puţin au însemnat toate astea pentru băiat, şi brusc şederea ei a devenit un eşec“. O sumă de capcane şi paradoxuri ies la iveală din dinamica celor doi. Robert nu numai că nu are niciun respect faţă de munca şi sacrificiile mamei, mai mult, respinge vehement modelul ei, declarând, ca unul care n-a cunoscut lipsurile materiale, că „nu vrea să se mai ducă niciodată la lucru, nu vrea să fie sclav“. De cealaltă parte Sofia n-are nicio cale armonioasă, la îndemână, în relaţia cu fiul ei, orice pas ar face e greşit: „ea l-a ocrotit prin a pleca şi l-a rănit ocrotindu-l“.

Povestea se hrăneşte dintr-un nucleu autobiografic, exploatează experienţa de migraţie a mamei autoarei, care a lucrat într-un camping din peninsula iberică, Lavinia Branişte invocând în interviuri sprijinul matern de care s-a bucurat, o veritabilă „plasă de siguranţă“, în perioada de tatonări scriitoriceşti şi profesionale. Nucleul acesta învelit în carne ficţională o duce pe scriitoare un pas mai departe de biografismul minimalist douămiist, în sensul în care vocea auctorială îşi asumă mai apăsat (sigur, Branişte mai făcuse proză de medii sociale în romanele precedente) un unghi de incizie sociologic şi antropologic. Miza e evidentă şi la nivelul strategiilor narative. Lumea e văzută pe porţiuni largi ale volumului, prin ochii protagonistei, Sofia, graţie unui stil indirect liber fluent, iar ceea ce diversifică ritmul poveştii e mobilitatea perspectivei auctoriale, care se deplasează într-o varietate de poziţii. Uneori se situează empatic, contopindu-se cu glasul personajelor, chiar în notaţii ironice complice („Acasă cel mai probabil se va abandona bisericii, care e singura variantă de viaţă socială cu bani puţini. Biserica, ultimul bastion al comunităţii, cu grădina ei dichisită, cu borduri văruite, cu femeia de la pangar care aspiră zilnic mocheta şi şterge icoanele de urme de buze, cu soluţie de geamuri, gospodina prin excelenţă“), dar de cele mai multe ori se distanţează de acestea, fie amendându-le iluziile şi naivităţile („în Spania i-a intrat în cap că afacerile sunt pentru oricine, că important e să ştii să faci ceva, orice. Simţea asta ca pe un fel de inspiraţie, dar trecea cu vederea că banii vin tot din bani, indiferent câte lucruri ai şti să faci cu mâinile sau mintea“), fie completându-le cu explicaţii economice şi sociologice („Sofia i-a propus să vină şi el în Spania, cu toate că ea n-a avut niciodată o locuinţă care să fie mai mult decât ceva improvizat şi temporar pentru ea însăşi. Dar mulţi români plecaţi şi-au adus părinţii în vârstă, care – dezrădăcinaţi şi complet pierduţi în lumea cea nouă – au devenit o povară enormă. Tristeţea lor era o povară enormă şi era greu să-i vezi cât de conştienţi erau de asta“). Alteori avem parte de mici demonstraţii de forţă auctorială, Branişte întrerupe fluxul poveştii, inserează scurte anticipări, aluzii la momente ulterioare, aceste prolepse dovedindu-se mai mult decât nişte artificii narative, nişte procedee care să ilumineze dimensiunea generică a cazului relatat. Un personaj exponenţial şi un tablou socio-economic mai larg, asta creditează puseurile demonstrative de omniscienţă auctorială, chestionând determinări de care Sofia, dusă de valul milioanelor de emigranţi, ca un exemplar dintr-un banc de peşti, nu era conştientă: „Peste o vreme, ajunsă înapoi acasă, uitându-se debusolată la mormanele de cutii (…), după ce Robert are să-i rupă inima cu nerozia lui cu apartamentul, se va întreba dezamăgită dacă nu cumva viaţa ei sau ea ca om n-ar fi meritat să-şi aleagă un scop mai nobil decât aceste pachete. Va împleti dezamăgirea cu un pic de duioşie faţă de persoana aceea care s-a îndârjit să le împacheteze şi să le trimită acasă (…). De unde să ştie ea ce face? Cum se poate vedea schema largă a lumii?“.

De fapt, Sofia n-are spaţiu de manevră, nici vreo reală posibilitate de alegere, traseul ei e definit de condiţiile economice, noul fatum. Nu vrea să se întoarcă în ţară, dar n-are cu ce-şi plăti o chirie în Spania. O aură tragică, mitică, învăluie personajul, obligat să poarte perpetuu, ca un alt Sisif, povara nesiguranţei. Nimic solemn sau patetic în felul în care Lavinia Branişte construieşte „cazul“. După douăzeci de ani de muncă grea în Spania, Sofia are doar o pensie modestă (e drept, mai mare decât cea minimă din România). N-are locuinţă pe termen lung, casa tatălui nonagenar va trebui împărţită cu alţi moştenitori, aşa că, revenită la bătrâneţe în ţară, va trebui, din nou, s-o ia de capăt.