MIRCEA MOŢ, UN JURNAL DE TINEREŢE

• Radu Ciobanu.

Recentul volum al lui Radu Ciobanu, Efemeride de tinereţe. Jurnal selectiv 1971-1977 (Editura Limes, 2025) este, după cum autorul însuşi mărturiseşte, un „jurnal al anilor ’70, care sunt ai debutului şi consacrării literare, cuprinzând reflecţiile şi glosele autorului despre oameni, cărţi şi întâmplări, toate acestea pe fondul atmosferei imanente al unei epoci de neuitat sub toate aspectele“. Este vorba de o „aventură a întoarcerii într-un timp pe care cei ce l-au trăit efectiv devin tot mai puţini, iar cei ce nu l-au apucat dezvoltă nostalgii absurde“. Jurnalului i se rezervă în egală măsură şi o altă menire: „Sper ca efemeridele mele de tinereţe să restabilească un echilibru raţional între cele ce merită sau nu onoarea nostalgiei acelor vremi“.

Pentru Maurice Blanchot, jurnalul „este supus (…) unei condiţii aparent uşoare, dar de temut: trebuie să respecte calendarul“. Autorul Spaţiului literar insistă de altfel asupra acestei idei: respectarea calendarului este în ultimă instanţă „pactul“ pe care îl semnează şi-l respectă jurnalul, căci calendarul „este demonul său, inspiratorul, compozitorul, provocatorul şi paznicul“. După eseistul menţionat, „diaristul“ însuşi trebuie să fie conştient că „gândurile cele mai îndepărtate sunt menţinute în cercul vieţii cotidiene şi nu trebuie să-i nedreptăţească adevărul“.

Deloc dispus să încheie un pact cu calendarul, după cum nu este dispus nici să-şi menţină gândurile exclusiv în acel cerc al vieţii cotidiene la care se referea Maurice Blanchot, Radu Ciobanu începe să scrie jurnalul din 1966, făcând-o „când şi când, nedecis şi ezitant“, pentru a avea revelaţia „că acest gen de scriere are calităţi terapeutice şi defulatorii“, atunci când „textul a dobândit coerenţă şi a devenit o necesitate, cu mici excepţii, zilnică“.

Nu atât o poetică a jurnalului intim reţine atenţia în efemeridele lui Radu Ciobanu, fiindcă ceea ce iese în evidenţă este perspectiva unui prozator care se plasează între două lumi, realitatea din jur, de cele mai multe ori agresivă, de o parte, şi universul sensibil al scrisului, al cuvântului, al cărţii şi al culturii, pe de altă parte. Volumul transcrie permanenta mişcare a autorului între cele două universuri, cu menţiunea că el nu se izolează de realitatea degradată din jurul său, dimpotrivă, doreşte să o înţeleagă, amăgindu-se chiar că ar putea-o înţelege: „Încerc cu obstinaţie să mă conving că lumea aceasta, socialistă, este cea mai bună dintre lumile existente, ba chiar şi dintre cele posibile. Treabă hazardată. Uneori pare că merge bine şi totul e limpede. Apoi, pe neaşteptate, eşti contrazis în buna ta credinţă şi dat peste cap de te miri ce. Aud că iar nu mai sunt suportate bancurile politice. Din nou ameninţarea cu pârnaia pentru un spirit care de multe ori se rosteşte de dragul spiritului. O, dar atunci, dacă ne temem de scăpărarea spiritului, dacă ne-am pierdut simţul umorului, e trist, e jalnic chiar, şi înseamnă că nu suntem nici pe departe atât de puternici şi de drepţi pe cât ne place să urlăm în megafoane“. Trăind în această realitate departe de a fi marcată de cultură, scriitorul vorbeşte despre „loaza“ de elev opac, ca o sugestie a condiţiei vegetale a individului nediferenţiat de natură.

În realitatea cotidiană, orice gest ce ar putea trimite la cultură şi orice eveniment ce s-ar dori consumat sub semnul culturalului poartă amprenta ridicolului: „«Consfătuirea» cenaclurilor din judeţ. O jumătate de zi pierdută. Lamentaţiile grafomanilor veleitari: nimeni nu-i publică, ce să facă ei?“. Veleitarul este fixat convingător, fără ca autorul efemeridelor să recurgă la caricatural: „Ion Marinescu, care a publicat o broşurică de 2 lei, pentru copii, îmi cere iar recomandare pentru primirea în Uniune. Sunt obligat să-i explic încă o dată cum devine cazul cu statutul. Rămân cu senzaţia vagă că, totuşi, mi-am făcut un duşman. Încolo, invidii disimulate şi animozităţi derizorii, târâtoare“. La o întâlnire a scriitorilor, deja afirmat şi relativ cunoscut, bănuit ca fiind colaborator al „organelor“, un scriitor poreclit Pedagogul are în timpul pauzelor nobila ocupaţie de a le vinde pixuri participanţilor. Autorul se eliberează uneori de această realitate ce maculează prin simplul fapt că o consemnează şi o sancţionează prin scris, recurgând alteori şi la soluţia la care apelează unii pentru a-şi stimula inspiraţia: „Ajuns acasă epuizat – eu, cel care nu beau câte ceva decât din an în paşte – am simţit nevoia să dau de duşcă o răchie pentru a mă curăţa pe dinăuntru de vorbele care mi s-au depus ca o pâslă pe suflet“. Există însă şi altă compensaţie: „Seara, o compensaţie nesperată: recitalul Mireille Mathieu, care m-a ajutat să uit ridicolul dimineţii şi să mă simt iar bogat“.

Scriitor şi autentic om de cultură, Radu Ciobanu aparţine cu adevărat unei lumi căreia doar limbajul şi cuvântul, în ipostaza lor reflectare a realităţii, îi legitimează incontestabila autenticitate. Atunci când participă la şedinţa asociaţiei de locatari, scriitorul simte nefirescul şi stridenţa realităţii şocat de limbajul participanţilor. Cuvântul este, de altfel, un motiv recurent al volumului. Scriitorul este fascinat de cuvintele care deschid perspective spre universuri sensibile şi autentice, de aceea nu poate să nu reţină semnificative cuvinte „din Voiculescu“, bănuind lumea întemeiată artistic de acestea.

Efemeridele de tinereţe contează, din alt punct de vedere, ca un jurnal de lectură; autorul citeşte/ reciteşte, reţine secvenţe semnificative din cărţi, pe care le transcrie şi care se însumează ca o bibliotecă memorabilă. Nu în ultimul rând, Radu Ciobanu se dovedeşte (şi în acest volum) un fin comentator al cărţilor, la care siguranţa lecturii critice se întâlneşte cu libertatea eseistului, cum este cazul lecturii romanului Moby Dick: „Balena albă e un motiv cu forţă de simbol. El apare încă din uvertură, ca pe urmă să domine toată această construcţie grandioasă, revenind cu diverse intensităţi, ca un laitmotiv: e un semn şi o chemare, o nebunie şi un vis, un simbol şi o fatalitate, o iubire şi un destin. Ce e, de fapt, Moby Dick? Nu poate fi sechestrată într-o formulă, Moby Dick e fantastica balenă albă, mândră şi intangibilă, purtând cicatricele bătăliilor pe care le-a purtat şi din care a ieşit învingătoare, e suficient atât ca să explice strania fascinaţie a acestei cărţi. Cât despre Ahab, bătrânul, deznădăjduitul, încăpăţânatul, bravul, demonicul şi umanul Ahab, e imposibil să nu-l iubeşti. Fără el, lumea noastră ar fi mai săracă. Şi apoi echipajul, individualităţile acelea vii, atât de concrete, fiecare cu sublimul şi omenescul său. (…) Roman masiv, solid, cu o compoziţie savantă, simfonică şi simbolică, poate prea încărcat uneori pentru gustul firav, pestriţ şi dubios de azi, dar copleşitor, uluitor şi inatacabil. Moby Dick nu e un monument, pentru că acest cuvânt sugerează rigiditatea şi răceala şi apoi, la urma urmelor, e convenţional şi sărăcit prin abuz. Moby Dick e o lume cu tot ce implică acest cuvânt. E uimitor ce sentiment de plenitudine şi bucurie îţi poate lăsa o asemenea carte“.

Jurnalul nu ocoleşte elaborarea propriilor cărţi ori receptarea acestora, la care autorul nu poate rămâne indiferent, cum nu uită să consemneze imperative pentru sine însuşi, după cum din jurnal răzbate plăcerea filmului şi a comentării acestuia.

Dincolo de toate acestea, nu poate fi uitată căldura omului care priveşte fiinţele dragi scufundate în somn: „Mă uit de multe ori la ele când dorm, frumoase şi senine, cu pleoapele coborâte, ca şi cum ar vrea să-l apere, peste un interior numai al lor, şi mă bucur că au patul cald şi casa, şi posibilitatea de a se refugia în sine, dar totodată mă simt îndepărtat şi singur de parcă aş fi fost uitat afară. La ele se reduce tot universul meu concret. Mă tem că de cele ce sunt dincolo de ele m-aş putea lipsi. Mai puţin de cărţi. Ale altora şi ale mele“.

Restul e literatură!